Colţul liric

Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, din pagina a 4-a – s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.

Oxana Cârlan

Ești omul visurilor mele

Îmi aparține sentimentul

tău ce vine să mă ningă

liniște peste fiecare mișcare,

cu viață

în eternul univers de gândire.

plutesc în simfonie de culori

cu inimă

peste creație de Argeș,

demnitate în lumină de Ardeal

și veșnicie în căutare de Iubire.

Omul visurilor mele,

Cântă-mi doinele eterne

În lumea versurilor de stele

numai Tu cu dăruirea

mă-nfrățești cu fericirea!

OXANA CÂRLAN. Este profesoară de limba şi literatura română la Liceul „Petru Rareş” din Chişinău, fiind absolventă a Facultății de Filologie din cadrul Universității de Stat din capitala Basarabiei. Debutul ei în poezie are loc în anul 2012, cu volumul „Duios suferinţa trece”, apărut la Editura „Gens Latina” din Alba Iulia. Deşi debutează târziu în literatură, a reuşit, prin poezie, să se impună destul de repede ca o nouă stea pe cerul Basarabiei. Cineva spunea că Oxana a transformat durerea în versuri. De altfel, chiar ea declara: „Poezia mea s-a născut din suferință.”

Desfăşoară o bogată activitate literară cu elevii, reuşind să tipărească la aceeași editură din Cetatea Unirii culegerea de versuri „Vestitorii primăveri”. Activitatea i se încununează cu un succes remarcabil: la 4 iunie 2012, câștigă cu elevii săi Marele Premiu Ștefan Nemeșec la concursul „Mineriada literară a elevilor” organizat de Primăria orașului Vulcan și de ziarele „Zonă Specială” și „Curierul Văii Jiului”. Colaborează la revistele: „Gând Românesc” (care, de fapt, a descoperit-o şi lansat-o în lirică), „Pietrele Doamnei”, din Domneşti –Argeş, unde a câştigat un concurs în anul 2012, „Curtea de la Argeş”, „Literatură şi Artă”, editată la Chişinău, precum şi la ziarele „Răsunetul” din Bistriţa, „Curierul Văii Jiului” şi „Zonă Specială” din Vulcan-Hunedoara. Are în proiect tipărirea unui al doilea volum de versuri.

În freamătul său lăuntric, poeta găsește forma de echilibrul stabil, fiindcă nu acceptă dictonul: „ce ar fi fost dacă ar fi fost altfel de cum a fost”, crede precum Aristotel; că faptele făcute, nu se poate să nu fi fost făcute. În poezia ei găsim o sete continuă de autodepășire, prin modificarea permanentă a propriului spirit, pentru a da un chip caleidoscopic, poeziei sale. Poezia Oxanei Munteanu, este laconică, subiectivă, dar poeta dă un sens modern versurilor sale din acest volum de debut. Vrea să ne arate, că acestea pot fi puse în stare de grație, manifestată la capătul unui proces lăuntric de conlucrare subconștientă a intuiției, talentului, informației și inteligenței, de aceea versurile, trebuiesc potrivite nu numai prin prisma poetului, ci și ca eforturi ale unui om care vrea, „a face cât de cât tortura existenței”, fiindcă omul – poet, poate surprinde atitudinea lui, când între existență, care ni-l restituie întreg, când dincolo de metaforele lui aparente.

Situând poezia ei pe aceste planuri, am deslușit de-a lungul preocupărilor sale, o perpetuă ispită de a cunoaște necunoscutul, adevărul, din propriul ei suflet și al semenilor săi, care o duce și o readuce la tentația tăcerii lăuntrice aducându-ne aminte de „marele mut” „ca o lebădă în patria sa”; Lucian Blaga, devenind astfel o iscoditoare a posibilului închis în lucruri și oameni, împingându-le până la limita de rezistență ca să spună apoi: poeziile Oxanei Cârlan au o tematică extrem de diversficată. Ea meditează asupra timpului, dorului pentru că din poetă: „dorul curge/ ca un Prit visător/ Către inima Ta.

O bună parte a versurilor sale, ne duc cu gândul la spusele lui Augustin Augustinus, care în Confesiunile sale spune „N-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștit e sufletul nostru!”, cititorul constatând în timpul lecturii versurilor un spectacol liric, de ireversibilă sinceritate și naturalețe în care poeta este „un sunet în marea muzică a lumii”, cum ar spune Pithagora, spectacol întâlnit numai la poeții de mare sensibilitate: „zilnic aștept/ muzica lumii/ cu zâmbetul meu de floare”, fiindcă muzica îi crează liniște și în această liniște poeta urcă pe cărarea lăuntrică spre piscul înțelepciunii. Pe firul unei congenerități, afluând osmotic, în ambele sensuri: consubstanțialitatea eu-lume, poeta vrea să ia în stăpânire și să modeleze întreg universul fiindcă acolo: privim stelele cum meditează/ și omenirea este mândră de clipele trăite în spațiul cosmic unde a descoperit tainele muzicii, dăruind lumii o nouă respirație melodică. Observăm că în aceste versuri, cuvântul şi intonația au mărturia unei reculegeri asupra unor momente importante ale vieții. Oana Cârlan se rostește în versurile sale întreagă, cu toată plenitudinea ei interioară. Este sinceră cu sine. Îmbrățișează cu căldură tot ceea ce corespunde fondului său temperamental, respingând în același timp tot ceea ce este aberant și încearcă să o abată de la propriile ei călăuziri pe drumul poeziei. Este aici o confruntare cu propria ei severitate poetică?