Cafenelele şi cofetăriile vechiului Râmnic

Numele de cafenea vine de la cuvân­tul turcesc KAHVEHANE, care înseamnă local public unde se putea bea cafea după modelul turcesc, se putea juca table şi domino, se putea fuma tutun. Anul 1554, vede introducerea în cadrul Im­pe­riului Otoman a cafelei, pe cale oficială. Totul în timpul domniei sultanului Soli­man Magnificul (1520-1566). Într-o enci­clo­pedie a anului 1930, am desco­perit următoarea informaţie:„În Istanbul, prin anul 1550-1555,a apărut prima cafenea, ca loc de întâlnire a bărbaţilor pentru a discuta diferite afaceri. După ce au luat Bogdan Vodă al II-lea cel Orb (1504-1517) domnia şi au trimis pre Tău­tul Logofătul sol la turci. Când au în­chinat ţara la turci, aşa vorbesc oamenii, că l-au pus Vizirul de-au şezut înaintea vizirului pe „macat” (loc acoperit pe care se aşea­ză turcii, locul unde stau jos) şi n-au fost având ) şi n-au fost având „meştii” (pre­lun­gire a pantalonilor de la genunchi în jos, din piele fină) la nădragi. Că trăgându-i ciobotele, numai cu colţunii au fost încălţat.

Şi dându-i cafe, nu ştia cum o va bea şi au început închinarea să trăiască împă­ratul şi vizirul. Şi închinând au sorbit felegeanul ca altă băutură.” (Ion Ne­culce, Cronica lui Ion Neculce, vol. I, edi­tu­ra Scrisul Românesc, Craiova, 1932, pag. 16). „Tăutu Ion, a fost singurul bo­ier care a ocupat vreme de 35 de ani aceiaşi dregătorie. A îndeplinit numeroa­se solii, a fost trimis de Ştefan cel Mare să ceară regelui polon să se retragă din Moldova, fiind trimis la Lvov, în 1497, sol din nou la poloni pentru încheierea păcii în 1499 şi la turci să ducă birul la Poartă, în 1504.” (N. Stoicescu, Dicţionar al mari­lor dregători din Ţara Românească şi Mol­dova, sec. XIV-XVII, ed. Enciclo­pe­di­că română, Bucureşti, 1971, pag. 287-288).

Stăpânirea turcească, timp de secole asupra ţărilor române, ne-a influenţat într-o imensă măsură şi modul nostru de viaţă. Numai dacă privim spre modul de alimentaţie, putem depista numeroase feluri de mâncare, prăjituri dar şi cafea. În Ţara Românească, prima cafenea apare în 1667, la Bucureşti.  Când au apă­rut primele cafenele şi prin Râmnic, ar fi destul de greu de stabilit cu precizie, dar documentele istorice ne vorbesc de un intens import de cafea făcut de negustorii locali dinspre Sibiu, încă de pe la 1789. Din firmele înregistrate la Tribu­nalul judeţului, între 1897-1927, avem următoarele informaţii: Hristea Nicola­escu – cafenea – strada Traian, nr. 262, în casele Elena Cernătescu (dosar 4154/1897); C-tin Mihăilescu – cafenea şi cofetărie, strada Mihai Bravu, nr. 118, la Biserica Catolică Bărăţie (dosar 4190/1898).

Cafenele Râmnicului secolului XVIII erau o copie aproximativă după cele tur­ceşti, consumul de taifas şi plăcerea atmosferei de bârfă constituind farmecul acestor localuri. De la o generaţie la alta, amploarea şi modernizarea au devenit literă delege. Cafenele care se respectau aveau, de obicei, două biliarde şi o ca­meră unde se jucau table şi nesfârşitele partide de domino, pentru o pretinsă şi auto-proclamată societate selectă.  Dul­ciu­rile erau, la rândul lor, un adaos obli­gatoriu al cafelei. Tanţu Dănicel a deţinut una dintre cele mai bine cotate şi des frec­ventate dintre toate cafenelele râmni­cene. Clienţii lui se întâlneau pen­tru pre­sa zilnică, punerea ţării la cale, soluţii şi idei politice, probabil, contradic­torii. „Nea Tanţu” îşi avea localul pe bule­vardul Tudor Vladimirescu, la parterul casei Ma­sin­căi Emanoilescu, o clădire mare, cu etaj, ridicată pe la 1906. Între anii 1910-1911, locul mansardelor va fi luat de un alt etaj, care devine hotel. Azi, poşta centrală îşi are sediul pe locul acelei clădiri. Trebuie spus, însă, că Tanţu nu ţinea un local prea mare. Dim­po­trivă, era chiar întunecos dar foarte căutat şi frecventat de intelectualii oraşu­lui, avo­ca­ţii, profesorii, comercianţii de vază şi mulţi „studenţi”. Aici, puteai juca liniştit şi biliard, şi poker, şi table, şi remi, şi şeptic. Elevii n-aveau ce căuta în astfel de locuri, accesul lor fiind interzis prin lege. La muchia secolelor, adică exact la 1900, aceste localuri devin populare, adică la îndemâna oricui. Să face, dar, cunoştinţă cu câteva dintre cafenele oraşului nostru de altădată: 1900 – C. Georgescu, cafe­nea, strada Doroban­ţilor, nr. 13 (dosar 5894/1900); 1905 – Iancu Atanasiu, cafenea, strada Doro­banţi; 1910 – Harim Hagi Daudm casa Coppetti; 1913 – Iusuf Memete Ali, în ca­sele primăriei; 1914 – Gh. Aldeş, în casa Marin Ionescu; 1914 – Simion GH. Sa­fram­bolu, cafeneaua centrală de pe strada Dorobanţilor, în casele Titu Gâr­bo­viceanu; 1914 – Ecate­rina C. Mihăi­lescu „Caffee comercial”, strada Laho­vary, nr. 8, casele lui M. Temelie; 1914 – Eugenia C. Mihăilescu – cafenea, bufetul comunal al primăriei; 1915 – Maria M. Aldeş – cafenea şi ceainărie – pe strada Ştirbei Vodă, nr. 3, în casa M. Ionescu; 1915 – Andrei Apram – cafenea-lăptărie, strada Traian, nr. 85; 1918 – Petra Gh. Aldeş – cafenea, strada Ştirbei Vodă, nr. 3; 1918 – Costică Dănciulescu, zis Odo­rog, cafeneaua meseriaşilor, strada Do­ro­banţi, nr. 1; 1919 – Ilie Niculescu, cafe­nea, strada Dorobanţi, nr. 2; 1920 – Gri­gore Spiridon Ivanovici – cafenea-cofetărie „La Centrală”; 1921 – Nae Gh. Anghelescu – cafenea – „La cafeneaua meseriaşilor”, strada Praporgescu, nr.1; 1924 – Ioan Lupea – cafeneua „La ar­mea­nul”, strada Praporgescu; 1924 – Stancu Rusa, zis Constantin „Cafeneaua populară”, strada Ştirbei Vodă, nr. 3; 1933 – Nicu Vlădescu – „La cafeneaua Ca­zino”, strada Colonel Apostol Dumi­trescu, nr. 60.

„Cofetărie” vine de la cuvântul „co­feturi”, tradus din limba română veche prin bomboane, zaharicale. Spre finele secolului XVIII şi în primele decenii ale următorului veac, pe meleagurile noastre îşi fac loc şi simigeriile, înlocuite, în timp, de cofetării. Apariţia acestora poate fi con­siderată o treaptă nouă a vieţii co­mer­ciale aducând la naşterea cataifurilor, acadelelor, rahatului, dulceţurilor, cozo­na­cului şi o imensă varietate de alte pră­jituri. 

Râmnicul nu se putea lăuda cu prea multe astfel de localuri. Dimpotrivă, chiar. Puţine şi situate doar central, erau într-un contrast vizibil cu puzderia de cafenele care se întinseseră până spre periferie. Cofetăriile aveau mese şi scaune, ceea ce aducea comoditate şi tihnă consumatorului. Acest mic detaliu le-a ridicat gradul de frecventare. Dacă adăugam şi faptul că se primeau comenzi de lichioruri şi cafele, echilibrul se rupea definitiv în favoarea cafenelelor. 

Peste tot în ţară, cofetăriile şi-au câştigat, consolidat şi apoi crescut un rol în viaţa cotidiană. Râmnicul nu putea face excepţie. Tineretul şcolar s-a îndră­gostit iremediabil de cofetăriile centrului unde vitrinele, mirosurile, imaginile, emo­ţiile şi stările de atunci îţi trezeau la viaţă pofta desertului. Excelau pe acest palier preparatele lui Ieremia Ionescu, strada Praporgescu, nr, 7, Costică Mihăilescu, strada Mihai Bravu, nr. 1, Gh. Praho­vea­nu, strada Traian nr. 100. Oamenii po­litici erau clienţi fideli. La fel funcţio­narii, ziariştii, negustorii dar, mai ales, tinerii.

Prin Râmnicul anilor 20, apar ma­şi­nile de preparat îngheţată precum şi cele pentru bomboane. La îngheţată, gheaţa era adusă iarna chiar din râul Olăneşti ca şi din lacul Zăvoi. Era apoi depozitată în pivniţele atelierelor de cofetărie, pe paie, iar primăvara era folosită pentru producerea îngheţatei. Trebuie amintit că, la 1916, iau viaţă şi primele fabrici de gheaţă, ceea ce va contribui la dispariţia modului amintit înainte de depozitare. În casa lui Petrea Seltea, Ion. V. Nicolau deschide prima fabrică de greaţă a Râm­nicului. Pe atunci, nu se punea problema coloranţilor, a chimicalelor în exces ori de fel, de amelioranţi nu auzise absolut nimeni. Totul era de la natură: ciocolată, unt, ouă, făină, cafea, gelatină, cacao, scorţişoară, zahăr, frişcă şi fructe într-o diversitate cât mai generoasă.

Laboratoarele cofetăriilor au fost desfiinţate o dată cu actul de naţionali­zare din 1948. Negustorii oraşului făceau schimburi de produse de cofetărie cu C-tin Hagi Pop, din Sibiu, încă din 1779. Nica Teişanu făcea comerţ intens cu Sibiul pe partea de cofetprie, la fel Du­mitru Iordan şi Coste Hristea, pe simi­gerie. (Dumitru Limona, Catalogul docu­mentelor cu referire la viaţa economică a Ţărilor Române, în secolele XVII – XIX, Bucureşti, 1964/1967, pag. 94) şi Fondul Tribunalului Judeţean Vâlcea, dosar 265/1833, p.33. Mai jos, o listă selectivă a cofetăriilor din secolul XIX: 1897 Niţă Enescu – cofetărie pe strada Mihai Bra­vu, nr. 53; 1897 Gh. I. Prahoveanu, stra­da Traian; 1897 Eremia Ionescu, strada Dorobanţi; 1889 Petre Stoenescu, strada Dorobanţi; 1891 Vladimir Petrescu, strada Ştirbei Vodă.

După Catagrafia din 1834, dosar 119/1834, la culoarea neagră, nr, 119 Cos­tache Cofetaru Anghel iar la nr, 186, Dumitrache Braşoveanu cu simigerie. Cofetăriile mai de seamă erau amplasate pe strada Dorobanţi. Doamna Anastasia Ionescu, în 1910, a lui Ion Mihăilescu şi Co­fetăria pariziană de pe Terasă, adică în casele Bărăţiei. Cofetăria lui Costică Mihăilescu, de la nr. 1, pe strada Mihai Bravu, era compusă, la 1903, dintr-o simplă prăvălie cu mese pentru consu­maţie, biliard, rafturi pentru cofetărie şi dulciuri, o cameră cu cuptor pentru făcut cafele, un laborator spaţios, dar cam întunecat, vase pentru făcut cafele şi pentru cofetărie. Lucrează stăpânul, un laborant şi un chelner, toţi majori, soţia stăpânului (dosar 4/1903, proces verbal de control). În casa Gh. Boicescu (1910), se găseau alte două cofetării, a lui I. Prepeliţă „La cofetăria modernă” şi a lui C-tin Ionescu – Irimia din 1923, de pe strada General Praporgescu, cu firma „Cofetăria modernă”, cunoscută de multe generaţii de râmniceni cu titlul de „Coana Miţa”. Aici, orice cumpărător se simţea bine, nu numai după ce consuma extraordinarele „indiene” ci şi pentru că patroana era o femeie foarte simpatică, agreabilă, amabilă şi chiar frumoasă. 

Scriitorul râmicean C-tin Mateescu, în romanul „Râmnicul, Râmnicul”, îi de­dică un capitol întreg denumit „Cofe­tăria Coana Miţa”: „… Cofetăria n-a fost o unitate oarecare de alimentaţie publică, ci o instituţie solidă, ce indică un standing ridicat şi o anumită demnitate de a-ţi duce existenţa… Pentru copii generaţiei mele, Coana Miţa a existat de totdea­una… Oraşul fără Coana Miţa ar fi fost de neimaginat. Localul se afla pe strada Praporgescu, în locul unde strada înce­pea să cadă într-o pantă lină, ce se termina în dreptul fostei pieţe de trăsuri. Pe rafturile de sticlă erau etajate, într-o policromie vie, apetisantă, ecleruri, şar­lote, cataifuri, prăjituri cu fructe însiro­pate, bomboane pudrate cu cacao, cofe­turi, portocale, mandarine. În spatele tej­ghelei domnea Ea, ca o prinţesă a dul­ciurilor, stăpâna însăşi, ce-şi întâmpina clienţii cu un zâmbet larg, fermecător,era plinuţă, rubicondă, aproape de obezitate, ca mai toţi patronii de cofetărie pe teritoriul pe care-l ocârmuia cu blândă autoritate”. Renumita alviţă turcească a copilăriei mele era creaţia turcului Ali. Nu era râmnicean care să nu-l cunoască şi să nu-i aprecieze măiestria. De la cei mai bătrâni la cei mai mici, toţi năvăleau către borcanul său multicolor şi multiaromat. Aceste amintiri, aceste imagini, aceste senzaţii, aceste trăiri, aceste emoţii din trecutul Râmnicului meu nu se pot şterge. Oraşul acesta cu un trecut atât de bogat, cu viaţa sa paşnică de altădată, cu copiii zburdalnici care-şi ştiau mereu locul şi măsura, cu poezia lui tăcută dar sinceră… Bătrânul halviţar alerga şi el după copii după cum şi aceştia îl aştep­tau zi de zi, colţ după colţ, stradă după stradă. Vederea îndepărtată a turcului, cu postelca albă dinainte, cu borcanul de sticlă prins cu sfoară după gât, şoptind vorbe dulci, inunda strada imediat de copiii pofticioşi. A venit, până la urmă, şi ziua în care s-a isprăvit şi cu bietul şi bătrânul Ali. El ne-a răpit la plecare şi poezia dulce a copilăriei. Fără el, străzile nu mai răsunau de strigătul veseliei sau de bucuria desertului. Figura sa a rămas multă vreme întipărită în minte, căci cu dânsul ne-am trăit şi o bună parte din copilăria noastră.