Aniniș Tiberiu, un înger printre oameni…
L-am cunoscut într-un miez de vară, în iulie 1972, în Cluj-Napoca, orașul ce urma să devină peste timp cetatea noastră de suflet. Așteptam smeriți să se afișeze rezultatele de la examenul de admitere la Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din orașul de pe Someșul Mic. Eram doi tineri inocenți, abia ieșiți din perioada adolescentină, doritori să ocupăm un loc în Grădina lui Akademos. Cum era pe atunci, la examenul de admitere se înscriseseră aproape 20 de candidați pe un loc (Doamne, ce locuri puține erau, 35, dacă îmi aduc bine aminte!), la afișarea rezultatelor în fața listelor era o îngrămădeală, cum urma să vedem peste un an numai la magazinele alimentare, la 5 dimineața, pentru a intra în posesia unui kilogram de zahăr și a unui litru de ulei. Când s-au mai împuținat doritorii să afle rezultatele, ne-am apropiat și noi de liste, regăsindu-ne pe ele, fiecare dintre noi am savurat bucuria într-un anume fel, după care, nu știu de ce am simțit o pornire interioara de a mă apropia de viitorul meu prieten, întrebându-l de unde este, deoarece noi eram printre puținii care nu venisem la afișarea rezultatelor cu susținători sau prieteni. Regăsindu-se gorjenii în orașul universitar, primele flori ale unei viitoare prietenii s-au și așezat în cununa ce avea să fie atât de bogată în anii ce au urmat. În toamnă, așa cum stabilisem, am venit împreună, cazându-ne în complexul studențesc „Hașdeu”, de pe strada Clinicilor, pe tot timpul studenției locuind în aceeași cameră, în fiecare zi pornind în același timp, împreună, spre sălile de curs și seminarii sau spre biblioteci, astfel că legătura noastră de prietenie nu a scăpat glumeților colegi ardeleni, unul dintre aceștia, Vasile Pușcaș, viitorul ministru și academician, zicându-ne mereu: „Cuceriră gorjenii Ardealul!”
Împreună cu prietenul meu, Tibi, am luat la asalt anticariatele din oraș pentru a ne completa colecția revistei „Magazin istoric”, ulterior, pentru a ne alcătui o bibliotecă așezată, așa cum am înțeles de la profesorii noștri că trebuie să aibă un intelectual. Aproape în fiecare lună eram la poștă, trimițând acasă pachete cu cărțile și revistele achiziționate, astfel că ambii ne-am alcătuit o bibliotecă voluminoasă, timp de peste o jumătate de veac făcând un schimb fertil de informații despre cărțile noi intrate în circuitul științific, fiecare contribuind la îmbogățirea cu cărți a celuilalt. Fără tine, dragul meu prieten, biblioteca mea de azi ar fi fost mult mai săracă!
Treptat, prietenia noastră s-a transformat într-o nouă viață, dăruită fiecare celuilalt. Ca și alți studenți din acea perioadă, pentru a ne putea „satisface” micile bucurii ale vârstei, ne-am vândut cartelele, timp doi ani, eu și Tibi luând masa la cantina studențească pe o singură cartelă, acest artificiu legându-ne și mai mult viețile, în fapt fiecare având de acum o viață în plus. Așa am avut fiecare până acum o zi – o viață în plus, primită unul din partea celuilalt. Banii aceia rămași prin vinderea unei cartele, ambii fiind bursieri, au fost folosiți pentru dezvoltarea noastră individuală (cărți, reviste, spectacole de teatru, excursii, filme etc.). Și am fost atât de fericiți! Nu știu de ce, poate că a avut de la început încredere în alegerile mele, pe tot timpul studenției, Tibi mi-a lăsat mie inițiativa deciziilor privind timpul rămas după cursuri și seminarii. Încă din anul I, marele meu prieten s-a logodit cu șahul, începând un drum lung al deprinderii tainelor adânci ale acestuia. Deși nu-mi intra în preocupări, pentru a-i fi alături, l-am însoțit pe acest drum, el devenind un adevărat maestru, ulterior având rezultate meritorii în competiții, mai ales la „șah prin corespondență”. Parcă și acum îi observ fața când îmi vorbea despre deschiderile în șah, numele unor mari șahiști precum Alehin, Capablanca, Karpov, Spaski, Kasparov sau Fischer fiind pentru el culmi ale acestei măiestrii ale minții.
Trecură precum visele cei patru ani de studenție și, în urma repartiției guvernamentale, pornirăm fiecare pe drumurile noastre în viață, eu în câmpia nisipoasă a Olteniei, la Damianul Sadovei, el înspre nordul regiunii, la Costești, Vâlcea. Scrisorile și cărțile poștale porneau constant, cu multă perseverență, dinspre unul către celălalt. Astfel ca în anii ce au urmat am trăit împreună bucuriile celuilalt (căsătorie, nașterea copiilor, realizări profesionale și individuale etc.).
Cât de fericit a fost prietenul meu când în 1985, dacă mai țin bine minte, a venit angajat la muzeul de istorie din Râmnicu-Vâlcea. Începea un capitol important al vieții prietenului meu, mrejele acestei profesii acaparându-i total viața. S-a simțit apreciat și iubit. Tibi n-a făcut niciodată un joc din activitatea sa profesională, cum n-a făcut nici din viața personală. Prietenul meu a avut dimensiune herculeană, lucrând cu mult drag. De la noul loc de muncă curgeau mereu spre mine informații de natura științifică, care-mi erau utile în activitatea de cercetare. Cât de bucuros era Tibi când observa ca informațiile primite îmi erau de mare ajutor. Oricine solicita un sprijin informațional sau de altă natură, la Tibi găsea întotdeauna deschidere și ajutor, deoarece Tibi a fost mai mult pentru ceilalți decât pentru sine. Era limpezime, bunătate desăvârșită, un înger printre oameni.
Tiberiu Aniniș, marele meu prieten, a fost un om de o onestitate desăvârșită, altruismul său fiind de natură creștină, căci în Tiberiu a existat mereu diamantul iubirii, la descoperirea și aducerea la lumină a acestuia contribuind atât de mult Loredana și Tavi, cele două flori ale căsătoriei lui cu Violeta. Cele două vlăstare au căutat din copilărie calea spre divinitate, fiind mereu în preajma modelelor de sfințenie existente în aste timpuri, mulți din marii duhovnici așezând petale de suflet pe cununa vieții lor. Dimensiunea lui de homoreligiosus și altruismul desăvârșit, la care s-au adăugat bunăvoința dulce și politețea i-au fost flori ale vieții. După ieșirea la pensie, în 2021, Tibi simte că a venit timpul să scrie cartea visată, pentru care adunase o viață atâtea informații. Vorbeam zile în șir despre proiect, prietenul meu regăsindu-și vigoarea intelectuală și afectivă. În anul 2023 vizitează pentru ultima dată Clujul, alături fiindu-i și fiica sa dragă, Loredana, revederea orașului de pe Someș marcându-l profund emoțional. Timpul n-a mai avut răbdare cu Tiberiu Aniniș. Cum o deznădejde nu vine singură, fiica sa este lovită de o boala nemiloasă, care apare aproape simultan cu boala sa. A început lupta cu viața a tatălui și a fiicei, alături de cei doi fiind jumătatea sa, Violeta, pe care timp de cinci decenii a divinizat-o, și Tavi, fratele geamăn al Loredanei.
Dumnezeu a avut însă alte planuri cu frumoasa familie Aniniș. Mai întâi, la jumătatea lunii februarie, a plecat spre eternitate Loredana, iar la început de primăvară a însoțit-o și marele meu prieten, omul de aleasă noblețe și de curățenie sufletească, Tibi Aniniș.
Cărțile citite și studiile bine făcute l-au învățat pe Tiberiu să privească spre înalt, iar viața cu toate ale ei l-a învățat sa fie OM. Având în suflet icoana iubirii ca bogăție, Tibi a trăit frumos, după modelul fecioriei creștinești. Într-o lume cu multă negurime, Tibi era o oaza de lumină, sinceritate, generozitate și foarte multă iubire. Cât de mult îi va lipsi acestei lumi!
De acum, dragul meu prieten, până la reîntâlnirea firească, voi fi mai sărac, căci o parte a vieții mele a plecat odată cu tine. Drum lin către îngeri și fiica ta dragă, marele și inegalabilul meu prieten!
Dumitru Cauc
