Adevăr și autenticitate

Adevărul este considerat ca una dintre zeităţile întemeietoare ale lumii, logicienii spun că nimic nu se poate construi pe fals. În limbajul curent au intrat însă numeroase asocieri cu noţiuni ce-i complică definiţia: adevăr absolut, adevăr relativ, adevăr incomplet, adevăr personal, adevăr material, adevăr logic, și chiar adevăr mincinos cu variantele intenţionat sau involuntar. Mai sunt și alte asocieri.
În cele câteva rânduri ce vor urma, ne propunem să facem o scurtă incursiune în domeniul adevărului legat de viaţa omului. Fiecare om își propune să prezinte o imagine de sine  care să-l protejeze și să-l evidenţieze, cu teama, permanentă de a nu fi judecat și/sau neînţeles. De multe ori omul nu spune ceea ce gândește, sunt subiecte, despre care preferă să nu­-și spună părerea. Prin natura sa, omul vrea să fie acceptat de ceilalţi oameni, vrea să placă, și pentru a fi acceptat respectă regulile comunităţii, se revendică din referinţele comune și  istorice ale colectivităţii din care face parte. Dacă unele cunoștinţe îi lipsesc preferă să-și ascundă ignoranţa, să mintă, de teama că va fi subapreciat. Evident că, în aceste condiţii adevărul ca noţiune fondatoare a realităţii este ascuns și lasă locul unei imagini false pe care omul o acceptă.
Se cuvine aici să ne oprim la distincţia între realitate, definită ca existenţă efectivă, adevăr, definit ca  proprietate a demersului logic, deci nu ca realitate obiectivă și autenticitate, definită ca asociere între adevăr și realitate. Autenticitatea a fost, la început, o însușire naturală, dar, cu timpul, la omul confruntat cu numeroase disimulări impuse de nevoia de integrare, a devenit o trăsătură a comportamentului. Oamenii încearcă să se prezinte sub un aspect favorabil, depărtat de realitate pentru a forţa acceptarea într-o categorie socioprofesională corespunzătoare unor aspiraţii și eforturi personale, categorie diferită de cea în care s-a format. Complexitatea relaţiilor dintre oameni este greu de acordat cu autenticitatea și de multe ori adevărul este sacrificat.
Autenticitatea se manifestă prin gesturi, prin cuvinte, prin  expresivitatea feţei, și o notă de originalitate personală. Râsul a fost considerat ca indicator de autenticitate atunci când exprimă starea de spirit reală. Râsul de circumstanţă, ușor de depistat, nu este considerat autentic, dar prospeţimea, spontaneitatea, inocenţa, naivitatea, fac parte dintre trăsăturile autentice. Emoţiile sunt, în general, sincere, adevărate, dar pot să fie mimate, folosite pentru înșelăciune. Racordarea emoţiilor la autenticitate se face prin intermediul inteligenţei emoţionale, o noţiune care tinde să ocupe locul ocupat de noţiunea cuantificată prin IQ.
Numai autenticitatea, însușirea de a rămâne ceea ce ești în realitate, confirmă trăirea în adevăr, dar adevărul afirmat nu este cu certitudine adevăr. Nici convingerea omului că a spus adevărul nu este suficientă pentru a constitui criteriu de adevăr.
Adevărul, noţiune abstractă, nu poate fi „posedat”, omul ajunge numai până la ceea ce se numește „a fi în adevăr sub formă de prezenţă comună”, sintagmă introdusă de poetul francez René Char. Adevărul se ascunde în dialogul permanent dintre oameni. Cuvântul, mesagerul adevărului are magia de a ne îndemna spre Regatul Adevărului, un Infinit, în care nu se poate ști ce va spune interlocutorul și ce vom spune în continuare. Adevărul se armonizează cu realitatea, noţiune concretă, prin autenticitate.
Nicolae Radu