Activiștii antisistem și societățile totalitare
N-am putut să înțeleg niciodată afinitatea între activiștii antisistem, care se declară împotriva ordinii mondiale din considerente ce țin de ecologie, sărăcie, inechitate, obscurantism, și regimurile politice totalitare. Și cu toate astea, este o realitate a timpurilor moderne. Pasiunea cu care se curtează îmi ridică un semn de întrebare. Desigur, fiecare are motivele lui să nu creadă în virtuțiile societății democratice, dar de un lucru pot fi siguri, că în aceste societăți evoluate sunt tolerați și chiar încurajați să-și exprime nemulțumirile. Poate că tocmai asta îi înnebunește și-i radicalizează, că nimeni nu se sinchisește să le îngrădească drepturile, deși fac tot ce le stă în putință pentru asta.
Vedem protestele din Franța cu incendierea unor mașini sau lupte de stradă cu jandarmii și avem în oglindă imaginea unui părinte condamnat la închisoare în Rusia pentru că un copil de 12 ani a realizat un desen antirăzboi. Ei bine, cu toate astea, întâlnim destui activiști și agitatori extremiști chiar în România, dar și prin alte părți, care preferă Occidentului situația din Rusia sau Belarus. Oare nu-și dau seama că acolo n-ar avea nicio șansă să se exprime în public, nici măcar pe internet, dacă nu respectă linia oficială și propaganda de partid? Nu realizează că disidența lor ar fi înăbușită din fașă? Toleranța zero i-ar face mai devreme sau mai târziu indezirabili, cu consecințe adeseori tragice. Eu cred că-și dau seama, dar au toate motivele să creadă că pericolul e încă departe și nu-i va atinge pe ei. Dacă pericolul s-ar apropia, atunci s-ar replia instant.
Sociologii pot să ne confirme că există un segment de populație, așa-numiții hateri, care au o predispoziție în a contrazice tot ce-i mainstream: cultură, politică, modă; iar valurile de critici nu-i deranjează, din contră, îi întăresc. Că-și pun pielea la saramură pentru notorietate, din dorința de a șoca sau pur și simplu dintr-o nevoie imperioasă de a critica, mai puțin contează, cert este că vor fi primii sacrificați în regimurile totalitare, dacă vor ajunge la putere.
Pe urmă, există oportuniștii, cei care incită la nesupunere civică pentru bani. Deși nu cred o iotă în cele ce afișează, sunt primii în stare să confiște o manifestație pașnică sau chiar o revoluție, pentru interesele lor personale. Conform portretului robot, nu se dau în lături de la ceva, iar scrupulele nu-i caracterizează. Sunt și cei mai periculoși, așa-numiții protestatari de meserie (genul de șefi de galerie care cer bani de la patron ca să nu huiduie echipa, știi ce zic?).
Nu în ultimul rând, avem persoanele care au acumulat frustrări de-a lungul timpului. Aceste frustrări îmbracă diferite forme: fie au stat prea mult timp în umbra unui personaj marcant, fie au suferit o nedreptate la un moment dat, fie, pur și simplu, nu s-a putut ridica la nivelul pretențiilor lor sau ale familiei. Istoria este plină de astfel de specimene. Sunt persoane politice, lideri de opinie, ziariști etc. care au o conduită ireproșabilă până la un moment dat, după care se radicalizează brusc și virează către teoriile conspiraționiste și ideologiile totalitare.
Desigur, în zilele noastre, aceste tipare mai greu pot fi întâlnite în stare pură, de obicei ele sunt interșanjabile. După cum se poate observa, și în această latură a sociologiei, care tratează predispoziția spre radicalizare și extremism, ne confruntăm cu două categorii de extreme: naivi și cinici; călăi și victime. Cinicii îi conduc pe naivi cu frânturi de adevăr servite cu lingurița, dintr-un cazan cu ipocrizie.