Salonul Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”, ediția a III-a (13-16 mai 2013): Vâlcea – 4 zile și 4 nopți capitală a literelor și artelor

Ziua a patra, Drăgăşani: „La Grandiflora” – în dealul viilor, la Crama lui Iordache

Dumnezeule, ce zi a mai fost şi cea de-a patra a Salonului Naţional! Scriitori, editori, pictori, doamne şi domni în haine de vacanţă – vreo cincizeci la număr – au fost invitaţi de primarul Prundenilor, Ion Horia Horăscu, să urce în dealul pod­go­rii­lor, deasupra Drăgăşanilor, la Crama lui Iordache.

– Vă invit „Acasă la Dionysos” –  ne-a spus primarul Horăscu. Adică la Crama lui Iordache.

Mergem pe urmele lui Gib, luând-o, în sus, de la o margine de oraş, unde, odi­ni­oară, aflăm, era grădina de vară „La Gran­diflora”, adică „un petic de fâneaţă tun­să, cu trei pruni, din dosul cârciumii, în chip de pavilion”, care aduna grupuri de che­flii din protipendada orăşelului de podgoreni. Era prin anii ’30, cu rod în viile din Dealul Verdi „fără păreche”, cu oameni, ca şi boiernaşul Mănaru, întru totul comuni, dar care trăiau de la o zi la alta cu paharul închipuirii, oscilând între „bănuieli şi indubitalitate”.

Nici noi, cei vreo 50 de slujitori ai cuvântului scris şi culorii, nu bănuiam ce ne aşteaptă. În loc de pavilion, o clădire modernă, ca o vilă de oraş, pe culme de deal. Intrăm în cramă, unde ne întâmpină Valentin, sau Bobiţă, cum îi zic localnicii, fiul podgoreanului Gh. Iorda­che, un tânăr inimos, bun cunoscător al drumului sinuos al vinului din butaşi până-n pocalul plin. Uriaşe cisterne pline cu sudoarea soarelui! Sticlele – într-o paletă de culori – rânduite pe o masă lungă ne fac cu ochiul. Intrăm în „dialog” cu ele, servindu-ne de paharele ce ni se pun la îndemână.

– Degustaţi din fiecare soi! suntem sfătuiţi. Grosul urmează, după această „introducere”, în Parcul dendrologic.

Următorul nostru popas, de data aceasta de vreo patru ceasuri şi mai bine, este chiar în parcul de care ni s-a pomenit. Ca-n „La Grandiflora”: o poiană între vii cu iarbă deasă cosită de curând, zonă de recreere, străjuită de copaci tineri de diferite specii, nu prea înalţi, dar cu umbră deasă.

Ce plănuisem, adică o masă rotundă cu tema „De la Dimitrie Cantemir la Fă­nuş Neagu – cu popas „La Grandiflora” lui Gib Mihăescu şi la madrigalurile păstorite de… Păstorel Teodoreanu”, organizată într-o sală – s-a transformat într-un viu dialog între liane şi arbori despre vie-vin şi literatură, temă la care au glosat mai mulţi scriitori şi artişti plastici, invitaţi ai primarului Ion Horăscu la Crama lui Iordache. „Comanda” i s-a în­­credinţat poetului Ion Andreiţă, care s-a pregătit ca un licean silitor să dezbatem tema propusă de organizatori, de altfel, cunoscut îndeobşte ca iubitor al acestei licori dionisiace, din belşug în jurul nostru în această zi.

Dezbaterea – ne anunţă originalul nostru coleg – este în onoarea lui Gib Mi­hăescu, „scriitorul local”, ridicat la rang naţional şi internaţional. Să pornim, ne-a sfătuit, de la Cantemir până la Fănuş Neagu, cu popas la Păstorel. Aici, ne sim­ţim ca-n grădina de vară „La Gran­diflora”, numai că suntem într-un spaţiu mult mai vast; se pare că-l zărim printre noi pe chelnerul Cocoşel, care ne umple bardăcile cu vin de Drăgăşani, ca-n vremurile de-atunci.

…Miros dulce-acrişor de tochitură vine dinspre un vas uriaş în care fiertura dă în clocot. Fete tinere învârt făcăleţul în tuciuri pentru pregătirea mămăliguţei. În câteva locuri, sfârâit pe grătare: mici, pulpe de pui, ceafă de porc. Vinul curge în bardace: unii vor alb, alţii negru; câteva doamne sunt croite pe vinul roze, mai dulceag, cu gust de căpşunică.

Începe Jean-Yves Conrad, francezul încântat de ceea ce se întâmplă în „po­iana” lui Iordache. La Paris, ne aminteşte el, Dimitrie Cantemir are semnătura şi efigia pe frontonul Bibliotecii Universităţii Sorbona, între cele mai ilustre perso­na­lităţi din antichitate până în contem­po­raneitate. S-a făcut cunoscut Europei prin celebra sa lucrare „Descrierea Mol­do­vei” – „Descripţio Moldaviae” – coman­dată de Academia din Berlin, al cărei mem­bru a devenit, ca răsplată pentru ge­nia­litatea sa topită într-o carte ce stră­bate vea­cu­rile. Ce spune Cantemir, des­pre vin, şi voi, românii, astăzi, aţi cam uitat să vă făliţi în Europa şi în lume? „Vi­nul cel mai ales este cel de Cotnari, un târ­­guşor în curţile Hârlăului. (…) Cutez să susţin că este mai ales şi mai bun de­cât alte vinuri evropeneşti şi chiar decât vinul de Tokay.” Dimitrie Cantemir arată şi care erau slujitorii vinului, în timpului res­pectiv: „vătaful de păhărnicei” era pri­ve­ghetor peste păhărnicei. El împărţea po­runci paharnicilor, care dau paharele cu vin la mesele domneşti sau la os­pe­ţele la care erau poftiţi boierii. Cuparul, paharnicul de toată ziua al Domnitorului, era pivnicer mare peste chelarii curţii.

Discuţiile continuă. Ion Andreiţă face o legătură, în timp, între Dimitrie Can­te­mir şi un alt mare scriitori, contem­po­ran cu noi, Fănuş Neagu, aşa cum reiese din ultima carte a sa, „Jurnalul cu faţa as­cun­să”, la lansarea căreia a avut noro­cul să participe („Am avut bani chiar să cumpăr cartea”, se laudă poetul). „Nea Fănuş” şi-a notat trăirile până înainte cu două săp­tămâni de a fi chemat în îm­părăţia Ce­rurilor. Iubitor onest şi devotat al vinu­lui, el mărturiseşte în această ulti­mă că­lătorie prin cuvinte: «În vremuri vechi aş fi, cred, cupar al curţii domneşti. Ce vis­cole m-ar fi colindat, Dumnezeule! Îndem­nul meu către Luminatul Voievod ar fi fost ăsta: „Mai ia un pahar, Măria Ta, ca să prinzi inimă!” În toată această ultimă carte-jurnal, Fănuş Neagu face zeci şi zeci de evocări ale vinului, în tot atâtea va­riate ipostaze, pe care le-a trăit cu băr­băţie, curaj, devotament şi iubire neţărmurită.»

(Partea a doua a reportajului – în ziarul de mâine)