Revista Periscop – întrebări și răspunsuri pentru societatea românescă


Recent, chiar în plin freamăt al campaniei electorale, am avut plăcuta surpriză să primesc la redacția cotidianului „Curierul de Vâlcea” un număr al revistei Periscop. Aveam un mănunchi de informații despre această publicație, chiar în prima lună a anului 2016, modernele spații ale Bibliotecii Județene Vâlcea găzduind un eveniment din viața „Periscopului”. Știam că publicația este editată de Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe al României. „Foști spioni” adică, expresie pe care practic o împrumut de la mai experimentații participanți la evenimentul revistei Periscop din luna ianuarie, eveniment despre care tocmai vă spuneam că a avut loc în Râmnicu Vâlcea.
Aveam acum în față numărul 33 a publicației trimestriale „Periscop”, primul din 2016 al publicației ajunsă deja la o „maturitate” de nouă ani. Recunosc că am început să „frunzăresc” revista chiar dacă mă aflam la redacție, în plin proces de concepere a ziarului pentru următoarea zi. Pe lângă aspectele tehnice pe care le-am urmărit la acest număr al revistei (pe care, repet, o mai răsfoisem și cu altă ocazie), editorialul din primele pagini m-a făcut ca, preț de câteva minute, să cad cufundat în lectură. Nici țârâitul uneori supărător al telefoanelor care sună în neștire, nici mail-urile, fax-ul sau zgomotul colegilor nu m-au perturbat din a răzbi de citit editorialul din primele pagini ale revistei. Acesta se numește, într-un mod cât se poate de sugestiv pentru conținutul său, „România la răscruce: opțiuni pentru viitor” și poartă semnătura redactorului-șef de la Periscop, Ioan C. Popa. Pe lângă opiniile personale emise de autor în ceea ce privește interminabila tranziție a țării noastre către un stat mai bun și mai prosper sau criza financiară mondială de la sfârșitul deceniului trecut, mesajele transmise în paginile 10 și 11 m-au făcut să reflectez îndelung. Sub titlul „Pe cine supără istoria românilor!?!” autorul editorialului preia semnalul de alarmă tras de către academicianul Dinu C. Giurescu, vicepreședinte al Academiei Române. Reputatul academician vine cu argumente clare despre cum o disciplină de tradiție pentru un stat ca al nostru, anume „Istoria”, riscă să se transforme într-o materie opțională, chiar de „mâna a doua” i-am putea spune. Asta fiindcă un „cineva”, pe care academicianul se ferește să îl indice, vrea ca românii să rămână fără îndârjirea de odinioară și să fie mai ușor de manevrat. Ca și cum din românul mândru și semeț precum un cocoș ai face un clapon docil de curte! În sprijinul ipotezelor sale, academicianul Giurescu face următoarele afirmații: „În fapt, Istoria Românilor a dispărut ca disciplină formativă în învățământul liceal. Tinerilor li se oferă o istorie care poate fi a oricui. Și este așa deoarece curricula este una singură pentru toate categoriile de școli. Dacă la revoluție Istoria avea trei ore pe săptămână, azi este o materie secundară, cu o singură oră pe săptămână și nu mai este materie obligatorie pentru bacalaureat. (…) În zilele noastre, a-ți iubi țara este aproape un delict! Cu cât uiți mai repede și mai ireversibil trecutul care-ți aparține, cu atât mai ușor îți pierzi identitatea. Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenușie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de-a șterge din memoria oamenilor trecutul va duce, mai devreme sau mai târziu, la dispariția noastră ca neam. Asta vrem?”
Restul de 132 de pagini ale revistei le-am lăsat pentru a le citi acasă, în tihnă. Asta de teamă ca nu cumva să pierd ceva important. Ca, deh, într-o redacție de ziar cotidian (și, mai ales, în plină campanie electorală) e greu să lecturezi cărți de spionaj!
Așa am descoperit, între paginile 52 și 64, o veritabilă lecție de istorie. Că tot vorbeam în preambul despre academicianul Giurescu și al său semnal de alarmă privind importanța studierii istoriei. De-a lungul celor 13 pagini, Dr. Irina Mastan merge pe urmele idealului românilor de la anul 1600, acela de a se uni într-un singur stat. Într-un articol intitulat „Mihai Viteazul și războiul cel lung”, cu mult profesionalism, autoarea trece în revistă toate demersurile pe care aprigul voievod muntean le-a întreprins pentru înfăptuirea idealului de secole al românilor. Aceste pagini au un farmec aparte al istoriei, cititorul descoperind, pe lângă aspectele clasice învățate din manualele de istorie, lucruri neștiute. Irina Mastan prezintă în mod obiectiv și foarte profesionist demersurile dificile pe care Mihai Viteazul le-a depus la acea vreme pentru unirea celor trei principate românești. De asemenea, în stilul specific revistei „Periscop”, aici sunt scoase în evidență și legăturile diplomatice, jocurile de culise sau intrigile care au dus, în cele din urmă la uzurparea regimului impus de voievodul muntean.
Un alt capitol care atrage ușor atenția cititorului este cel semnat de Alexandru Botez și intitulat „Strategia Statelor Unite privind relația cu Rusia”. Viziunea autorului privind această analiză politico-strategică este una complexă, care începe retrospectiv prezentarea situației din timpul Războiul Rece și care continuă până în zilele noastre. Este prezentată importanța existenței NATO față de relațiile dintre SUA și Rusia, cât și elemente cheie care pot consolida, dar și destabiliza această relație. De-a lungul acestui capitol sunt abordate trei teme de mare actualitate chiar și pentru poporul român: Viitorul Organizației Tratatului Nord-Atlantic, Securitatea statelor nordice și baltice, Amenințările rusești vizând Europa Centrală, Invadarea Ucrainei de către Rusia și „Conflictele înghețate” de la periferia Rusiei. La final, concluzia autorului este una cât se poate de interesantă: „Vladimir Putin a reușit un lucru remarcabil. A păcălit cu succes doi președinți ai Statelor Unite, făcându-i să creadă că era sau putea deveni o persoană de încredere și chiar un partener democratic al Statelor Unite. În ambele cazuri, în cele din urmă, Statele Unite au fost deziluzionate, dar această realitate nu s-a întrezărit înainte de al doilea mandat al fiecărui președinte”.
În articolul imediat următor intitulat „Suveranitate mimată”, autorul Mircea Iordănescu prezintă o retrospectivă istorică a suveranității mai mult sau mai puțin reală de care s-au bucurat locuitorii spațiului danubiano-carpato-pontic. Pentru a descoperi cât de reală a fost suveranitatea românilor, autorul face o incursiune succintă în evoluția acestui concept prin istoria acestor locuri începând cu secolul al XV-lea. Pasionați de istorie (că tot aminteam despre această frumoasă disciplină școlară în debutul acestui material) își pot reîmprospăta memoria cu multe dintre informațiile rămase de la înaintașii noștri și despre felul în care scaunele domnilor erau stabilite în funcție de interesele marilor puteri politice și militare din secolele trecute. Nu sunt neglijate mai ales schimbările politice ale secolului XX, un secol în care România a participat la două războaie mondiale, a ieșit când învingătoare, când învinsă, s-a reîntregit și a pierdut anumite teritorii, mai apoi a intrat în sfera comunistă, pentru ca în cele din urmă să revină la un regim democratic. Despre toate aceste schimbări, cât și despre suveranitatea românilor, autorul concluzionează: „Constatăm că în întreaga perioadă resursele naturale românești au constituit atracția irezistibilă a străinilor. Impresia este că în fiecare etapă istorică a rulat același film: actorii fiind țările mici și subdezvoltate, furnizoare de materii prime și materiale și țările mari și puternic dezvoltate industrial, care au dominat sau domină lumea. (…) Cu timpul am conștientizat că, în realitate, țările mici și mijlocii au un singur rol, și anume să fie de acord cu ce hotărăsc alții, ceea ce, în esență, este valabil și astăzi… Și totuși. Există încă multe țări mici și mijlocii care continuă să-și apere cu perseverență drepturile inalienabile de a decide asupra bogățiilor proprii și a destinului lor și care se bucură de respect din partea celor mari. Ele continuă să ofere exemple demne de urmat”.
Foarte interesante sunt și cele trei articole publicate sub genericul „Memorialistică – Consemnări – Dezbateri”. Pe parcursul a 13 pagini, cititorul revistei „Periscop” se poate delecta cu următoarele titluri: „Interviu cu M. Manea” (autor Petru Neghiu), „O lege… nelalocul ei!” (autor Petru Neghiu) și „Un punct de vedere, încă o lege…” (autor Viorel Cacoveanu).
În încheiere, nu pot decât să recomand cu multă căldură revista „Periscop” tuturor celor care doresc să găsească răspunsuri dintre cele mai elocvente și bine argumentate cu privire la direcțiile spre care se îndreaptă societatea românească de astăzi. De asemenea, revista este un bun barometru pentru formarea unei culturi solide în ceea ce privește securitatea individuală și națională, aspect prea puțin prezentat în publicațiile românești, dar care rămâne de actualitate pentru publicul larg. În plus, revista punctează din plin și în ceea ce privește „greutatea” autorilor care semnează în paginile ei. Pe lângă autorii specializați pe profilul revistei, cadre cu experiență și activitate îndelungată în ceea ce numim sfera intelligence-ului, în „Periscop” semnează, de la număr la număr, tot mai multe personalități de primă mărime ale vieții culturale și politice. Ne referim aici la foști președinți ai României, academicieni, profesori universitari, istorici, scriitori, diplomați etc. Toți aceștia, prin bogăția de idei și autoritatea în domeniile lor, aduc un plus de expertiză și competență în abordarea unor probleme de relevanță majoră pentru siguranța națională, conferind totodată o deschidere benefică a revistei spre societatea civilă românească.