Resuscitarea financiară a spitalelor nu va avea loc

• Ministerul Sănătăţii a hotărât!

Într-un recent articol, intitulat “Ministerul Sănătăţii a amputat finanţarea”, am prezentat situaţia deosebit de gravă care s-a creat în unităţile spitaliceşti din judeţul Vâlcea în urma reducerii drastice a alocaţiilor bugetare ce cad exclusiv în sarcina Guvernului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 95/2006.

Situaţia din Vâlcea nu diferă, însă, de ceea ce se întâmplă în sistemul sănătăţii la nivel de ţară, semn că ”pandemia” financiară a devenit un fenomen care impune urgente măsuri de transfuzii bugetare. Astăzi, mai mult ca oricând, s-a creat un paradox periculos în ceea ce priveşte finanţa­rea spitalelor. Normal şi pe deplin legal ar fi fost ca, după preluarea uni­tăţilor sanitare cu paturi în urma des­cen­tralizării, consiliile judeţene şi res­pectiv, primăriile să deţină pârghiile, să aibă atribuţii şi responsabilităţi cla­re, conferite prin lege, în ceea ce pri­veş­te negocierea contractelor dintre Ca­sele Teritoriale de Asigurări de Să­nă­tate şi instituţiile medicale din subor­dine. Or, lucrurile nu stau deloc aşa. Ba mai mult, în urma clasificării spi­­talelor, se observă o gravă şi nedreap­tă paritate în finanţare, ne­drep­­tăţiţi, până la urmă, fiind benefi­cia­rii de drept, adică cetăţenii, cărora nu li se respectă dreptul fundamental al egalităţii.

O evidentă neconcordanţă se accentuează şi pe palierul egalităţii calitative a serviciilor medicale de care ar trebui să beneficieze toţi plătitorii contribuţiilor pentru sănătate. Într-un fel se bucură de astfel de servicii pacientul de la ţară şi altfel cel din marile oraşe. Statisticile în acest domeniu arată că 65% din populaţia ţării este aproape lipsită de mijloacele minime pentru o corectă şi echitabilă diagnosticare şi tratament adecvat.

După aceea, discrepanţe evidente s-au nuanţat şi în privinţa repartizării medicilor specialişti pentru micile oraşe, grosul acestora fiind concentrat în metropole. Luaţi oricare localitate din ţară cu o populaţie sub 50.000 locuitori şi veţi constata că numărul de cabinete medicale şi laboratoare este de 3 ori mai mic faţă de cele existente în marile oraşe. Iar dacă veţi mai pă­trun­de şi în profunzimea reţelei de sănă­tate, veţi avea surpriza să cons­tataţi că 4 din 10 localităţi mici nu au nici măcar un sistem ambulatoriu (aşa cum am încercat să organizăm, dar fără succes, în oraşul Bălceşti), iar 9 din 10 localităţi sunt lipsite complet de asistenţă spitalicească. Recent, la Conferinţa regională de medicina familiei care s-a desfăşurat la Sinaia, Cseke Attila s-a pus singur într-o je­nantă încurcătură afirmând că asis­tenţa medicală la sate suferă deoa­rece (îl citez): “medicina de familie la ţară nu există de mult timp”. Fals! Învăţătorul, preotul şi medicul satului sunt prezenţi în comunităţile rurale parcă de când lumea. Pentru veridici­tatea acestui adevăr, îi recomandăm domnului ministru să citească fie şi numai romanul doctorului Pandrea “Medic la Boişoara”.

O minimă paritate ar exista dacă Ministerul Sănătăţii şi-ar respecta propria promisiune de a introduce în sistem acel pachet minim de servicii medicale care pot şi trebuie să fie onorate în orice colţ al ţării, indiferent de dimensiunile demografice ale aşe­zărilor rurale şi urbane. Acest pachet, în mod normal, trebuie să reprezinte oferta minimală şi obligatorie asigu­rată de stat plătitorilor de contribuţii pentru sănătate.

Situaţia riscă să devină şi mai gravă dacă se va continua promi­siunea umilitoare a Guvernului în faţa FMI. Potrivit acestei promisiuni, pe lângă cele 2200 paturi spitaliceşti care au dispărut în prima parte a acestui an prin aşa-zisa transformare în cămine pentru persoane vârstnice, ar urma ca până în ultima zi a lunii decembrie a.c. să mai fie reduse încă 3500 paturi. Ar fi o decizie aberantă ca şi finanţarea cu ţârâita a unităţilor spitaliceşti care, aşa cum am demonstrat cu situaţia din judeţul Vâlcea, menţine sistemul la limita cea mai de jos a suportabilităţii.