Nea Ilie, învățătorul…


Cel știutor de multe și din toate, adică „academicianul nostru”, cum îi ziceau sătenii, Nea Ilie era dascălul copiilor din sat, dar și prietenul oricărei case, salutat cu plecăciune de toți ai obștii, ascultat ca nimeni altul. Nu era duminică de la Dumnezeu să nu iasă din curte și să se așeze pe podișca din fața casei, unde se adunau grămadă sătenii să-i ceară un sfat. Sau îl găseau în unele seri din săptămână la MAT-ul din sat, unde o cismoacă de țuică era tăinuită pe îndelete. Consătenii se înghesuiau în jurul lui, cu câte o cinzeacă în față, să ungă ofurile…
Nea Ilie era emblema comunității. Cum spuneam, el știa de toate, cum să ți-i educi pe cei mici, cum să-ți muncești pământul, dar și cum să te vindeci de vreo patimă sau să te aperi de boli. Le știa mai bine ca baba Rada, ghicitoarea satului.
Erau bătrâni în sat care îl știau de copil pe nea Ilie. Bălan, tatăl său, contabil la păduri, om cu carte, l-a trimis la școală și pe fi-su, la una de învățători, îi zicea Școala Normală „Ștefan Velovan”. Ilie, elev silitor, a fost din prima zi bursier al Eforiei pădurilor statului. Bursele acestea erau acordate de Casa Regală. Ilie fusese ales chiar de Regele Carol pentru această bursă regală. După absolvirea școlii, Ilie a revenit în satul lui natal ca învățător. „Nea Ilie” l-au botezat cu drăgăloșenie colegii lui și nea Ilie i-a rămas numele.
Ajunge prin deșteptăciune și istețime stâlpul satului, dascăl sfetnic, de la care lumea prindea știința lucrurilor și înțelegea, prin sfaturile sale, tainele vieții supte din seva traiului de la țară…
Pe nea Ilie nu l-a ocolit greul și nici el nu a fugit de greu. A mers pe jos, cu bocancii sau pantofii pingeliți de mâna lui dibace, tot drumul, cale de zece kilometri, către bănlieul Morunglavului, satul Bărăști, care e despărțit de centru de apele Barluiului, „micul nostru fluviu de buzunar”, cum îi zic ai locului, care adună gâștele satului în zile de bunăstare cu ploaie. Că, în verile cu secetă, râul rămâne doar un șanț lung, spre oftica nu numai a gâștelor, dar și a copiilor pofticioși de scaldă.
Îl văd și acum pe învățătorul respectat de tot satul tăinuind cu oamenii care îi ascultau cu respect vorba sa domoală și socotită, mestecată un pic în gură, cum spunea el înainte de a o slobozi. Pleca în sat sau la oraș musai cu pălăria pe cap pusă tacticos într-o parte și cu o cămașă albă, apretată, cu balene la capete de guler să le țină tari și drepte. Și musai cu cravată, chiar si în zilele verii. Nevastă-sa, tot învățătoare, doamna Jana, avea mereu grijă de el, că se luaseră din mare dragoste și făceau o pereche de poveste în sat.
Nea Ilie, ca tot omul, avea și el o apucătură rea. Când se adunau bărbații de pe uliță să le zică unele și altele despre copiii lor și despre agricultură, mereu aprindea o țigară, fuma doar Naționale. Era darnic, mahoarca o oferea oricui cerea. La MAT-ul lui Mitru cârciumarul, pe lângă un sfat, le oferea dornicilor și câte o cismoacă de țuică. Ce mai, nea Ilie învățătorul era o minune de om. Dar, mai presus de toate, era tatăl meu.