Momentele şi evenimentele cele mai importante ale Râmnicului de secol XIX


Începem episodul de azi cu anul 1807, când se adaugă Bisericii Cuvioasa Paraschiva un pridvor închis, care nu este susţinut de coloane. Peste alţi cinci ani, adică la 1812, generalul Magheru alege, ca punct de concentrare a pandurilor, Dealul Troian, din apropierea Râmnicului. În 1814, se trece la zugrăvirea Bisericii Cuvioasa Paraschiva de către Sterie Luca.
Legat de biserici, trebuie să menţionăm că, între 1815-1922, biserica Sf. Ioan Botezătorul este reînnoită de către jupân Dumitru împreună cu jupân Niculiţă. Momentul este consemnat la 1815. În vechime, biserica purta numele Sfântul Ioan de peste Râu iar clădirea cea nouă este ridicată la 1922 cu osteneala preotului Dimitrie Bănescu.
La 7 august 1819, se naşte la Râmnic Ion Emanuel Florescu, primul general de armată al oraşului nostru. În 1842, este încadrat în funcţia de aghiotant al domnitorului Gheorghe Bibescu. În anul 1859, noiembrie 19, prin Decretul 88, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a avansat la gradul de general de brigadă şi ministru de război, numit la 1871 de prinţul Carol. Moare la 22 mai 1893.
Revenim la anul 1819 când George Aaron, negustor la Vama de la Turnu Roşu, cobora Oltul, în luna martie, cu un vas încărcat de 200 centneri de fier, ajungând în bune condiţii tocmai până la Râmnic.
La 1820, se dau mai multe privilegii negustorilor sibieni şi braşoveni pentru dezvoltarea comerţului cu cetatea Râmnicului.
19 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu, împreună cu alţi 40 dintre credincioşii lui revoluţionari, trece Oltul la Budeşti şi ajunge în oraş. La Râmnic, „au potcovit caii” după care au luat drumul Ocnelor Mari.
În 1824, în Catagrafia Episcopiei Râmnicului regăsim informaţia că acoperişurile bisericii, paraclisului erau acoperite cu şindrilă de brad, măruntă. Cu acelaşi material erau acoperite şi casele din jurul Episcopiei. Diaconul Dumitraşcu, din satul Recea – Vâlcea, se îndatorează, la 28 ianuarie 1797, să aducă la Episcopia Râmnicului pe fiecare an câte 3000 şindrilă trebuitoare pentru reparaţiile învelişurilor caselor episcopeşti şi bisericii.
1826-1844 sunt anii în care, la Râmnic, a fost Vasile Anania, care a avut grijă şi de biserică şi seminar, iar de la 1843 a fost medicul coordonator peste judeţele Vâlcea şi Romanaţi.
În 1827, în oraş era înregistrat oficial taraful de lăutari a lui Dumitrache.
1830 – Târgul săptămânal este mutat pe platforma bâlciului, adică actualul cartier 1 Mai.
1831 – conform prevederilor Regulamentului Organic ia fiinţă Judecătoria Judeţeană Vâlcea, cu sediul în oraşul Râmnicul Vâlcii, din anul 1857, aceasta îşi va schimba numele în Tribunalul Judeţean Vâlcea, iar din 1872, şi procuratura îşi va modifica numele în Parchetul Tribunalului Vâlcea. În acelaşi an, târgul de săptămână este mutat marţea, în loc de duminică şi se desfăşura pe proprietatea stolnicului Lahovary şi a mănăstirii franciscanilor. Tot acesta este şi anul în care descoperim prima menţiune documentară cu referire la construcţia penitenciarului din oraş, care, la acele timpuri, se numea „Bordeiul vinovaţilor”. Prin legea penitenciarelor din 1874, aici se înfiinţează un arest preventiv care, în 1926, ajunge la rangul de penitenciar.
Între anii 1831-1844, activitatea medicală a întregii comunităţii era reprezentată şi asigurată de către medicii Francisc Alriner, austriacul Wilhelm Zingler, Vasile Anania şi Iosif Binder.
La 28 iunie 1832, pompierii râmniceni sunt dotaţi cu o tulumbă de foc.
Desigur, la 1 ianuarie 1833, este întocmit şi intră în vigoare „Regulamentul orăşenesc”. Toţi membri sfatului urbei erau aleşi pentru un singur an, iar atribuţiile lor erau multiple: încasarea veniturilor, dezvoltarea comerţului şi industriei, combaterea speculei şi organizarea pompierilor, întreţinerea în bună stare a şcolilor, aprovizionarea cu cele necesare traiului comunităţii (pâine, carne etc.), grija pentru asigurarea sănătăţii populaţiei, alimentarea cu apă şi iluminatul oraşului, pavarea străzilor, îngrijirea drumurilor şi podeţelor ş.a.
5 mai 1833 – Locuitorii au obligaţia de a contribui la iluminarea oraşului pe timpul nopţii. Ca un făcut, la 11 august 1833, oraşul este cuprins de „Groaznicul foc”, izbucnit de la casele vistiernicului Gheorghe Vlădescu.
Trebuie adăugat că, în 1833, o serie de evenimente majore au dominat paginile de istorie. Astfel, acesta este anul din care Râmnicul va avea o farmacie, pentru că până la acel moment, doctoriile se vindeau prin băcănii, laolaltă cu restul produselor necesare unei gospodării. Lui Ioan Mişcolţ îi revine titlul de primul spiţer al cetăţii. El deţine monopolul sau cele puţin aşa reiese din documentele vremii până spre 1848 când apar menţionaţi şi alţii precum Samuel Szontag, Iosef Eitel, I. Izvoranu, P. Bejan, C. Nicolaescu etc.
Tot 1833 este şi anul unei descrieri ruseşti foarte măgulitoare unde Râmnicul este prezentat nici mai mult nici mai puţin decât cel mai frumos oraş din Valahia, cu numeroasele sale străzi pavate cu piatră şi abundenţa de prăvălii ticsite de bunătăţi şi produse de calitate aduse din Austria.
În acest an, toate cartierele purtau stigmatul de azi al „mahalalelor” iar clasificarea lor era următoarea: Toţi Sfinţii, Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Gheorghe, Maica Precista, Sfântul Dumitru. Lesne de observat timbrul bisericilor şi hramul lor asupra numelor comunităţilor.
În 1835, în oraşul nostru funcţiona deja Tipografia Popa Nicolae, la Culoarea Roşie, nr. 32 (După Catagrafia hălăduitorilor oraşului din 1835). Din acelaşi document istoric, mai descoperim şi că pe strada Dorobanţi se aflau hanurile lui C-tin Hareri (venit de şapte ani în Râmnic) şi hanul lui Niţă Neamţ, care avea trei camere. În 1835, membrii sfatului orăşenesc hotărăsc măsurile ce trebuie luate pentru păstrarea curăţeniei zilnice a străzilor precum şi interzicerea să se mai construiască nici un fel de clădire fără o autorizaţie legală. În această sferă medicală, amintim că râmnicenilor le era necesară o singură moaşă şi doar doi spiţeri, Moaşa Zamfira era aşadar „vameşul” vieţii în oraş.
Popas de tranzit, Râmnicul era brăzdat de nenumăraţi negustori, pe cale de consecinţă profitul asigurat era al hangiilor, dar şi al alimentaţiei. Matache Urşanu era unul dintre hanurile cele mai renumite, avea cinci camere, Stăncuţa Capeleanu, şase camere, Dincă Olănescu, nouă camere, Costache Carabela, zece camere la fel ca şi Ioan Lahovary. Niţă şi Sîia Temelie aveau stabilimente cu doar patru camere. Aceştia sunt şi anii în care ies la lumină primele noastre cafenele şi cofetării: Cofetăria lui Gh. Prahoveanu şi Cofetăria lui Niţă Ionescu.
În anul 1836, se fac primele licitaţii pentru întreţinerea poştelor, se stabileşte câte 440 lei de cal şi sunt arendate pe durata a câte cinci ani drumurile: Piteşti-Râmnicul Vâlcii şi Piteşti-Câmpulung stolnicului C-tin Brătianu.
La 20 ianuarie 1838, urmare a nenumăratelor demersuri făcute de către magistrul oraşului la Departamentul din lăuntrul, oraşul primeşte, în fine, o tulumbă care, până la urmă, nu poate fi folosită din lipsa unor elemente de ansamblu şi a personalului calificat s-o mânuiască.
Abia după focul din 3 februarie 1843, se ajunge la concluzia şi se ia hotărârea de completare a inventarului „Tulumbei cu angaralele ei şi cu un furtun din piele, un dric cu patru roţi şi butoaiele sacalelor” necesare comenzii de foc de la Râmnicul Vâlcii. Interesant este că acesta este şi anul în care registrele contabile ale unei spiţerii din Râmnic ni-l oferă drept rău-platnic tocmai pe Anton Pann, un dascăl bucureştean. 1838 este şi momentul în care statistica notează primii evrei poposiţi aici: trei familii. Apogeul vieţii şi comunităţii iudaice pe aceste maluri ale Oltului a fost atins la recensământul din 1938, când au fost înregistrate 236 persoane.
În anul 1840, oraşul este martorul apariţiei primei biblioteci publice pentru ca, numai cinci ani mai târziu, în fondul acesteia să regăsim 95 de cărţi.
7 aprilie 1842 aduce una dintre marile nenorociri ale istoriei recente a Râmnicului: incendiul care va mătura o bună parte din oraş. Acesta este şi anul în care se dă startul vastelor lucrări de pavare a celor trei străzi principale din Râmnic. Tot în luna noiembrie, dar un an mai târziu, primăria întocmeşte noile documente prin care se iau măsuri pentru aprovizionarea oraşului cu lumânări de seu, vitale iluminatului stradal pe timp de noapte. Sibianul de origine germană Iosif Binder este numit, la 18 noiembrie 1843, drept doctor al oraşului.
În 1843 se poate consemna, în Râmnic, spiţerul Samuel Szontag cu farmacia deschisă în casa Elizei Petrescu (Papistaşoaica) – actuala acasă memorială Anton Pann.
28 februarie 1844 este ziua la care începe construcţia unui nou pod peste Olt şi peste Iazul Morilor. Totodată, este şi anul în care este construită Fântâna Turbatului care, a fost, pentru multă vreme, singura sursă de alimentare cu apă a râmnicenilor în colţul de sud-vest al cetăţii. Cheltuiala acesteia i-a revenit lui C-tin Măldărescu, zis şi Turbatu.
În primăvara anului 1847, mai precis la 7 aprilie, un trăsnet coborât de nicăieri aprinde, exact la orele 12.00, casele slujerului Stanciu Căpăţâneanu, închiriate lui Leopold Steiligest tâmplarul, supus austriac, stabilit aici chiar înainte de 1818. Prăpădul care urmează este consemnat într-un document al vremii înaintat cinstitei ocârmuiri de către acelaşi Căpăţâneanu: „Focul cel mare s-a început de la casele lui Leopold Tâmplarul, pe care le ţine cu chirie, fiindcă acel foc nu se datoreşte pe dinăuntru ci pe dinafară, deasupra învelişului după cum mărturisesc persoanele ce l-au văzut întâiaş dată la începutul lui adică dumnealui Ghiţă Golescu, dumnealui pitarul Luca Pleşoianu şi dumnealui pitarul Costache Olănescu”. După marele incendiu, Biserica Cuvioasa Paraschiva scapă neatinsă, rămânând primul şi cel mai vechi locaş de cult al oraşului păstrat în forma-i iniţială. Administraţia decide să pornească la reconstrucţie prin modernizarea urgentă a străzilor, astfel, Uliţa Mare, adică strada Traian de azi, este pavată cu piatră de râu şi luminată, la început, cu felinare şi lumânări mari, apoi direct cu petrol.
La 7 februarie 1848, primăria trece la măsuri de pază pe timpul nopţii prin extinderea reţelei de iluminat public.
18-26 iunie 1848, magistratul oraşului lansează apelul către comunitate de a lua parte la înfiinţarea Gărzii Naţionale pentru Siguranţa Publică. În fruntea gardiştilor este numit Grigore Davidescu, reprezentant tipic al burgheziei locale în plin proces de afirmare şi care de aproape un deceniu comercializa cât se poate de profitabil alcool. La Biserica Toţi Sfinţii, se organizează sfinţirea stindardelor libertăţii naţionale după noua Constituţie. Din Ordinul Administraţiei Judeţului Vâlcea adresat magistrului oraşului Râmnic de a confecţiona cinci stindarde naţionale în culorile roşu, galben şi albastru, Franz Croitoru primeşte contractul de şaptezeci şi unu parale douăzeci şi opt.
La 29 iulie 1848, administraţia cere magistrului luarea de măsuri pentru asigurarea hranei pentru 25 de zile pentru Corpul Călăraşilor condus de către generalul Gheorghe Magheru: „Brutăria să facă 5.000 de pâini în plus, măcelarii să taie vite îndestulate, mălai să se găsească îndestul de vânzare în oraş…”.
În data de 7 noiembrie 1848, oraşul vede primele amplasamente de felinare pentru iluminarea unor străzi pe timp de noapte şi cele dintâi acţiuni pentru alinierea corespunzătoare şi modernă a unor străzi.
1848 este şi anul în care arde biserica Sfântul Dumitru, dar şi perioada în care Matache Temelie, unul dintre cei mai mari filantropi ai Râmnicului, lasă casele sale, situate pe platforma bâlciului, prin testament, pentru azilul de bătrâni.
Dosarele de statistică ne spun că, în 1849, adică la doar doi ani după marea catastrofă, Râmnicul avea 676 case noi!
9 august 1850 – Domnitorul Ţării Româneşti, Barbu Dimitrie Ştirbei (1849-1856) dă ofisul domnesc nr.1355, prin care se porunceşte să se facă o grădină publică pentru „preumblarea obştii” în locul păduricii ce se întindea, de-a lungul râului Râmnic, adică apusul comunităţii. O comisie este alcătuită din „paharnicul Alecu Bujoreanu, serdarul C-tin Vlădescu, care va fi casier, şi pitarul Mihalache Oromolu” cu însărcinarea de a se îndeletnici îndată pentru formarea acelui loc prin împărţirea cu drumuri regulate. Îmbunătăţiri în grădina de preumblare obştească spre care sfârşit îi şi încredinţăm una sută icosari noi, din partea noastră, iar apoi pentru a ei ţinere bună îi facem venit anual de lei 500 din casa sfatului orăşenesc din acest oraş. Iscălitura Măriei Sale, nr. 1355.”
1850 este şi anul în care zidarii şi dulgherii râmniceni cer autorităţilor să li se aprobe organizarea într-o breaslă. Între 1850-1856 este rezidită în întregime biserica episcopală de către episcopul Calinic. Pictura interioară este realizată de marele nostru pictor Gh. Tăttrescu (1820-1894).
1853 – pitarul Anastasie Leculescu, arendaşul moşiei Fedeleşoiu, pe lângă alte activităţi sociale s-a ocupat şi cu supravegherea lucrărilor de reparaţie şi renovare a schitului Cetăţuia. Maiorul Leculescu rămâne ultimul dintre restauratorii, fiul lui Anastasie. Tot în 1853, din corespondenţa Departamentului Treburilor din Lăuntru se află măsurile luate pentru angajarea, pe lângă doctorul Schlachter, medicul judeţului, a doi felceri Iosif Schtahofer şi Niţă Bărbieru, precum şi reglementarea situaţiei farmacistului Samoil Sonntag din Râmnic care are deschisă spiţerie fără a poseda diplomă.
Între 1853-1856 se înfiinţează spitalul Râmnicul care va func­ţiona în casele Pietrăresei pe strada Traian.
1853-1854, este deschis primul oficiu poştal în Râmnic, care putea face trimiterile poştale cu Ardealul prin punctul Câineni-Sibiu.
28 noiembrie 1854 – Prefectura judeţului Vâlcea înaintează primăriei „Instrucţiuni asupra aplicării nomenclaturii străzilor, precum şi a numerotării locuinţelor”.
1854 – în dreptul comunei Goranu, exista un pod plutitor peste Olt.

1854-1861 – pictorul Tăttărăscu realizează pictura bisericii Cetăţuia.
1855 – spitalul judeţean devine realitate, sub domnia lui Barbu Ştirbei Dimitrie Vodă iar cimitirul catolic este mutat din centrul oraşului în cartierul Cetăţuia.
1855-1856 – pe strada Traian, se afla casa medelnicerului Bujoreanu, ce apare şi în planul oraşului din 1857 şi care, în decursul anilor, îşi va tot schimba proprietarii: la cumpăna secolelor XIX-XX, ajunge pe mâna lui Alecu M. Alexiu (1849-1944) care o va vinde căpitanului Păltineanu, renovatorul, dintre 1906-1907, şi cel care o va transforma în Hotelul Splendid, inaugurat de Sofia Radu, la 10.11.1914. După 1928, atât hotelul cât şi restaurantul vor fi patronate de Vasile Săndulescu.
August 1856 – se ridică obeliscul cu fântână în memoria lui Barbu Ştirbei, întemeietorul Zăvoiului nostru drag şi verde.
30 iunie 1857 – Administraţia Judeţului înaintează Ministerului Treburilor din Lăuntru o listă cu 67 de râmniceni cu o avere de cel puţin 8.000 lei care au dreptul de a fi aleşi deputaţi pentru Divan. Tot în acest an, în Planşa Moşii Vetri Episcopiei Râmnicului este prezentat traseul unei străzi care pornea din dreptul Bărăţiei, urca spre vest, traversa Drumul Troianului, se intersecta cu o stradă nedenumită şi se termina lângă casa Hristescu. Această stradă va purta, din 1876, numele de Mihai Bravu. Din 1857, ne parvine şi prima informaţie cartografică a străzii Radu de la Afumaţi, dar şi prima informaţie cu caracter cartografic despre Strada Călăraşi care pornea de la marginea Moşii Sfântului Schit Arhanghelu, la vest de oraş şi cobora spre este mergând paralel cu râul Râmnicului, pe lângă moara Borănescu, traversând, în dreapta, „Înfundătura moşii Sfântului Schit Fedeleşoiu” de unde merge în paralel cu Iazul Morilor, Grădina Publică, situată între râu şi zona rezidenţială, traversează Drumul Troianului, pe lângă biserica Sfântul Gheorghe, ocoleşte casa lui Şerban Brutaru, peste proprietatea lui Lipoveanu şi Matache Urşanu, oprindu-se direct şi numai în malul din dreapta Oltului.
Avem în acest 1857, şi primul document cartografic cu numele clar al unei străzi în „Planşa moşii vetrii Episcopii şi râul Râmnic, Traianu, Juga, proprietăţile Sfintei Episcopii, Râmnicului din districtul Vâlcii 1857”. Strada taie oraşul pe axa nord – sud, până în dreptul complexului episcopal cu numele de Drumul Traianului, iar până la schitul Cetăţuia sub denumirea de Drumul Mare.

1857-1860 sunt anii în care este refăcută, din temelie, biserica Sfântul Gheorghe, de către episcopul Calinic (15.09.1850-11.04.1868). În documentele oficiale, este menţionată şi o punte de lemn în dreptul Uliţei Mari peste râul Râmnic (Olăneşti).
24 ianuarie 1859 nu este numai data Micii Uniri, dar şi momentul din care statul ia asupra sa exploatarea serviciului de diligenţe şi pe drumul Bucureşti-Piteşti- Râmnicul Vâlcii- Râul Vadului.
La 3 februarie 1859, magistratul oraşului, Alexandru Boicescu, face cunoscut administraţiei judeţului compoziţia delegaţiei care va felicita pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru alegerea acestuia: paharnic Alecu Bujoreanu, din partea proprietarilor, pitar Ghiţă Golescu, tot din partea proprietarilor, pitar Nicolae Iancovescu, din partea orăşenilor, Anastasie Voicescu, tot din partea orăşenilor, părintele Iile Sachelarie, din partea preoţilor, părintele Dimitrie Nicolaescu, din partea preoţilor şi Ghiţă Ioan Copăceanu, din satul Buneşti, din partea ţăranilor.
23 aprilie 1859, sunt închiriate case d-lui Bunescu, la 50 galbeni pe an, pentru ca doctorul Schlanter să poată îngriji bolnavii.
27 mai 1859 este ziua în care Consiliul de Miniştri decide să se confecţioneze 28 de trăsuri care să fie utilizate pe mai multe drumuri printre care şi drumul Bucureşti-Piteşti-Râmnicul Vâlcii.
Între 1859-1860, oraşul beneficia de serviciile a doi medici, un spiţer şi trei moaşe. La 30 martie 1860, se dă în circulaţie transportul cu diligenţa între Piteşti-Râmnicul Vâlcii, cu două curse pe săptămână.
21 iunie 1860 – Domnitorul Alexandru Ioan Cuza soseşte la Râmnic „la şase ore după amiază”, locuitorii oraşului au salutat cu cel mai mare entuziasm posibil popasul acestuia în cetate. Seara, luminaţie generală „cu şase sute de ciorbi de seu”.
Acesta este anul în care prinde viaţă atelierul mecanic al lui Franz Eitel, situat pe Bulevardul Tudor Vladimirescu, unde se fac maşini de gătit, maşini agricole, tâmplărie.
În lucrarea sa „De la Paris la Bucureşti, conversaţii geografice” Lancelot scrie, la 1860, în capitolul „De la Argeş la Cozia- Mănăstirea Dintr-un Lemn”, despre un Râmnic astfel: „Regiunea după Cozia se transformă tot mai mult în câmpie, hăul Oltului devine o vale fertilă şi cultivată. În împrejurimile Râmnicului se deschide şi mai mult, iar munţii mai puţin abrupţi se depărtează pentru a face loc unui imens ocean de verdeaţă întreruptă de livezi şi de lanuri de porumb. Numai o singură latură sprijină Râmnicul pe un grup de munţi înalţi, Oltul îl închide pe partea cealaltă.
Râmnic Vâlcea (Rymnik, pe hărţile germane) vechea Romadova sau Romula (Rome din Valah) este capitala districtului Vâlcea, este unul din cele mai vechi oraşe din Valahia şi sediul uneia din cele patru episcopii ale sale.
Episcopia creată de Radu IV în primii ani ai secolului XVI nu a păstrat nimic din acea epocă, din cea romană, nici atât. În mijlocul cocioabelor de lemn, comune aşezărilor valahe, am remarcat cât un număr de clădiri moderne, unele curate, aerisite, bine construite, altele marea majoritate, cu o arhitectură deja plină căutări false şi prea pompoase pentru mediul în care se înalţă…”.
Nu mai puţin de 240 de lucrători în diferite sectoare de activitate îşi desfăşurau activitatea în oraş.
1861-1865 sunt anii în care este anexat oraşului cătunul rural Cetăţuia care va transforma Râmnicul într-o comunitate cu 736 case, 1.150 familii şi 10 biserici (Monitorul Oficial nr.267/1865). Între 1861-1867 funcţiona „Tipografia Kalinik Râmnik”, pe care episcopul Calinic o donează Consiliului Municipiului la 26 octombrie 1867.
La 1 mai 1862, se ajunge la hotărârea ca Serviciul Poştal de Scrisori, pachete cu şi fără valoare, precum şi transportul de călători ce se făcea cu diligenţa să fie exploatat de către stat în regie, iar biroul poştal din urbea noastră era condus de către casierul judeţului.
30 aprilie 1864, se ia hotărârea de înfiinţare a unui cimitir iar lucrările încep abia la 24 februarie 1876, cu amenajarea spaţiului de lângă biserica Sfântul Ioan Botezătorul. Până în 1865, Legea Comunală va aduce şi câteva schimbări, în special cu satul Cetăţuia (mahala, după cum se numea atunci) care, neavând 100 de familii va trebui să fie asimilat oraşului.
Trebuie spus că istoria neagră a lui 1864 vine şi din inundaţiile catastrofale pricinuite de revărsarea apelor râului Râmnic. Acesta este momentul în care se hotărăşte îndiguirea malului drept al apei.
În 26 ianuarie 1865, Prefectura Judeţului face cunoscut primăriei cu adresa nr.398, modul de numerotare a caselor şi nominalizarea străzilor din Râmnic. Tot acesta este şi anul în care este mutată piaţa din faţa bisericii Cuvioasa Paraschiva şi din faţa caselor Lahovary, în Piața mare unde se află şi azi. În 1865, documentele vremii ne arată locul Râmnicului în comparaţie cu restul comunităţilor din ţară: „Râmnicul Vâlcii cu cătunul Cetăţuia avea un număr de 736 case în care locuiau 1150 de familii afiliate la 10 biserici”. Primele încercări de introducere a iluminatului public cu gaz pe timpul nopţii se înregistrează în acel an la fel ca şi vizitele unor mari oameni de cultură: Cezar Boliac, A. Donici, Carol POP de Szatmary (cel care va realiza, în 1866, o serie de fotografii cu bâlciul de la Râureni).
În anul 1866, se dau în folosinţă primele linii telegrafice între Râmnic şi Curtea de Argeş, iar în 1874 şi spre Sibiu. Tot atunci s-a luat măsura ca piaţa oraşului să fie mărită prin Hotărârea 145/1866 care prevedea ca hanul donat de răposata Bica Lahovary pentru întreţinerea mai multor biserici, precum şi casele decedatului C. Lahovary, împreună cu tot locul dimprejur cu grădina şi restul dependinţelor să fie dărâmate.
Doar un an mai târziu, în casele Dissescu, este primit şi găzduit domnitorul Carol I, când acesta ajunge la Râmnic.
Trebuie adăugat că până în anul 1868, magistrul şi apoi primăria şi-au desfăşurat activitatea în case cu chirie. Acesta este anul unui împrumut luat de municipalitate pentru ridicarea unui sediu propriu, pe strada Carol I, unde va funcţiona până în 1909, fiind aceeaşi în care îşi are activitatea ziarul nostru acum.
La 15 noiembrie 1869, fraţii Nicu, Grigore şi George Lahovary donează primăriei o suprafaţă de teren pentru amenajarea pieţei, terasei de azi, în folosinţa locuitorilor oraşului. Se poate, deci, spune că anul 1869 este anul înfiinţării acestei pieţe.
Între 4 noiembrie 1871 şi 31 martie 1876, în directoratul lui George Lahovary, transportul între diferite localităţi, chiar dacă au fost date în circulaţie reţelele de căi ferate trebuia efectuat zilnic după următorul program: cursa cu diligenţa Piteşti-Curtea de Argeş-Rm. Vâlcea, câte o cursă pe zi; Rm. Vâlcea-Drăgăşani, trei curse pe săptămână, cursele cu cariola; Rm. Vâlcii – Sibiu, două curse pe săptămână.
1871-1876, în casele lui Iorgu Oromolu funcţiona cofetăria d-lui Elias Isak Cohon, între primele de acest gen de pe terasă.
1871-1930 este perioada de funcţionare a celei mai vechi tipografii particulare, a lui Oprea Demitrescu, din Bucureşti, profesor de muzică. Tipografia a folosit o maşină tip 10, sistem vechi şi o presă. După o vreme, este vândută lucrătorului Vasile Săndulescu, care, la rându-i, o va revinde, după un interval relativ scurt, Partidului Liberal. Trebuie adăugat că tipografia a funcţionat şi pentru folosul primăriei.
La 13 decembrie 1872, se fac reparaţii la împrejmuirea Grădinii Zăvoiu, stricăciuni făcute de inundaţiile din 1871, se reface însă şi preţul de acces. Tot acesta şi anul înfiinţării arhivei judeţene, dar şi a Regimentului „2 Dorobanţi”. 25 de felinare sunt înregistrate oficial pe timpul nopţii, doar un an mai târziu.
La 20 februarie 1875, statisticile oficiale ne arată că erau veniţi din alte oraşe şi din alte ţări şi stabiliţi aici definitiv nu mai puţin de 16 comercianţi.
La 21 iulie 1875, se dă startul lucrărilor de amenajare a unui „loc pentru dare la semn”, în Parcul Zăvoi. Tot în decursul lui 1875, din cauza cantităţilor mari de gunoaie şi moloz aruncat de localnici direct pe străzile oraşului, primăria încheie un contract cu Toader Burican şi C-tin Olinescu, din cătunul Inăteşti, cu tocmeală de 240 lei ca să scoată această mizerie într-un singur an. Este şi anul în care se înfiinţează linia telegrafică Rm. Vâlcea – Râul Vadului, spre nordul judeţului şi sporind apreciabil serviciul de comunicaţie cu cinci birouri de poştă.
În 1876, Prefectura face cunoscut primăriei să finalizeze denumirea străzilor ca şi numerotarea caselor.
Între 17 aprilie 1877 şi 12 ianuarie 1878 sunt emise legile prin care Râmnicul îşi întemeiază Comisariat de Poliţie, cu funcţionare neîntre­ruptă până la 1948, atunci când se va transforma în Miliţia Populară.
În 1877, primul Comitet de Femei ia viaţă în luna iunie, sub conducerea directoarei Şcolii de Fete din oraş, d-na Elena Florescu. Iniţiativa acestui comitet ca fi direcţionată spre ajutorarea ostaşilor frontului de independenţă. Iarna 1877-1878 aduce o cantitate enormă de zăpadă care produce mari pagube acoperişurilor caselor.
1878-1879, două noi curse între Drăgăşani şi Râmnic se înfiinţează pe săptămână, iar între Râmnic şi Râul Vadului alte trei.
17 iulie 1879, Prefectura demarează acţiunea de perfectare a documentelor cumpărării casei defunctului Petre Munteanu pentru instalarea Regimentului 2 Dorobanţi. Tot în 1879 porneşte şi lucrarea de construcţie a podului metalic Sfânta Vineri care va înlocui podul de lemn vechi şi în mare parte deteriorat, construit la 1858.
La 20 august 1880 sunt dărâmate prăvăliile ruinate de pe Calea Traian, scoţând în perspectivă Biserica Cuvioasa Paraschiva.
Între anii 1880-1882 se rezideşte din temelie clopotniţa mare a episcopiei sub păstorirea Episcopului Iosif Bobulescu (30.11.1880-?.11.1886), rege al României fiind Carol I. Nu mai puţin de 60 de felinare fuseseră montate, la 1881, pe străzile oraşului pentru iluminatul nocturn.
Între anii 1882-1897 apare marele dicţionar geografic al României în cinci volume, realizat de Gheorghe I. Lahovary, născut la Râmnic, la 1838.
În anul 1883, doctorul Gheorghe Sabin se stabileşte definitiv aici, în oraş, unde va lucra 12 ani ca medic primar al judeţului, alţi 10 ca medic al oraşului, conducând serviciul de igienă.
1883-1884 – muzica Regimentului 2 Dorobanţi concerta în Grădina Zăvoiu, duminica, marţea şi joia, cât şi în zilele de sărbătoare între orele 17.000 – 21.00, precum şi dimineaţa în toate zilele pe timpul sezonului băilor de la orele 6 la 10 ante-meridian, şi aceasta până la 15 august.
10 februarie 1884 – cu adresa 293 se face public începerea lucrărilor de construcţie a podului de lângă Zăvoiu prin care se face intrarea în Grădina Publică a oraşului, devizul este făcut de inginerul Ionescu Grama. Primaria se ocupă de acoperirea plăţii materialelor şi a meşterilor.
1885 – intră în funcţiune fabrica fraţilor Hanciu şi Moritz Schland, va produce piele şi opinci, situată pe strada Călăraşilor, nr.14.
1885 este anul în care se înfiinţează prima fabrică de paste făinoase „Moara Sentinela”, pe strada Călăraşilor, nr. 12.
1885-1886 sunt plantaţi tei pe ambele laturi ale Bulevardului Tudor Vladimirescu, tronsonul Radu de la Afumaţi – Podul Metalic de peste râul Olt.
13 decembrie 1886 este ziua deschiderii liniei ferate pentru circulaţie secţiunea II Drăgăşani- Rm. Vâlcea, în exploatare pentru traficul de mărfuri şi călători, la 20 iunie 1887.
În anul 1886 ia fiinţă moara Andraş Gheltz care va produce făină şi paste făinoase, situată pe strada Călăraşilor, nr. 196.
15 iunie 1888 este ziua în care se pune în circulaţie linia ferată Râureni-Ocnele Mari, iar la un an distanţă se înfiinţează fabrica de cherestea a fraţilor Hanciu, strada Abatorului, nr. 14, materia primă fiind adusă pe Olt din nordul judeţului.
În anul 1891, fraţii Simian înfiinţează o tăbăcărie care a funcţionat la start ca un simplu atelier. Peste numai un an, este consemnată drept proprietatea exclusivă a lui Oprea Simian care va decide extinderea capacităţii de producţie. În anul 1923, prin asocierea fiilor săi, se va redenumi Oprea Simian şi fii şi din 1930, capacitatea va fi iar extinsă pentru a ajunge în 1938 cea mai mare din toată regiunea.
Revenind la 1893, comunitatea protestantă începe să se închege oficial şi să ia formă prin cumpărarea unui teren de 1250 m.p. pe strada Dorobanţi pentru a-şi ridica o biserică proprie. Biserica luterană de pe strada General Praporgescu este ridicată la 1910, de către preotul Montzel.
30 mai 1894 – Marconi Giuseppe, ceasornicar italian, se stabileşte în Râmnic şi tot în acest an, primul abator, în întregime din lemn, este ridicat în oraş. Numai în 1914, unul nou va lua locul acestuia, pe terenul proprietatea căpitanului G. Zărilescu. Costul final a fost de 39.900 lei şi antreprenor a fost A. Copetti.
1895 – Calea ferată Drăgăşani – Rm. Vâlcea este dată în exploatare şi totodată pe planul oraşului sunt marcate cele patru bariere de intrare: Troianu, la sud, Cetăţuia, la nord, Podul de Fier peste Olt, la est şi Aranghelul, la vest. Întinderea oraşului ajunsese la şase kilometri pe axa nord-sud şi peste patru de la est la vest.
15 iunie 1896 – se execută refacerea Fântânii Monument, ridicată de Primărie în anul 1856, cu ocazia inaugurări Grădinii Publice Zăvoiul. Lucrarea este executată de maistrul român, Nae C-tinescu, chiar din Râmnic, cu suma de 180 lei. Tot în 1896 încep lucrările de construcţie a liniei de cale ferată pentru legătura cu teritoriile ocupate de peste Carpaţi. Mihail Râmniceanu (1892-1915) este cele care se ocupă de lucrare. Inaugurarea liniei ferate dintre Râmnic şi Jiblea se va face la 22.11.1898 pe o lungime de 16,2 kilometri. În 1896, inundaţia provocată de râul Râmnic aduce apa până la pragul Bisericii Cuvioasa Parschiva.
1897-1927 – în registrele Tribunalului Judeţului Vâlcea au fost înregistrate 674 de firme ale localnicilor, în spaţiul a 30 de ani. Cea mai prolifică perioadă este cea din anul 1919, cu 80 de noi iniţiative iar cele mai puţine, adică o singură firmă, cu doar doi ani înainte, în 1917.
27 februarie 1898 este ziua în care încep lucrările de construcţie a Palatului de Justiţie, pe terenul cumpărat de judeţ, în 1897, de la Masinca Munteanu. Lucrările se finalizează la 15 martie 1900, iar la 1 septembrie în acelaşi an, la ora 10.00, se ţine inaugurarea lucrării efectuate de inginerul şef Panait şi antreprenorul Ioniţă Năstăsescu. În paralel, în acel an, se trece şi la construcţia clădirilor Regimentului 2 Vâlcea.
27-28 iunie 1899 – Comisia de Recepţie a lucrărilor canalului Iazul Morilor a fost formată din şase membri ca: ajutor de primar, doctor în medicină, comerciant, inginer al comunei, inginer al lucrărilor publice şi inginer şef al oraşului. Valoarea completă a fost de 50.446 lei, iar în complexul de lucrări au intrat şi execuţia a trei poduri care să creeze condiţiile ideale pentru străzile Călăraşi, lângă Zăvoiu, Carol I şi Tabaci. Multiple şi complexe lucrări se efectuează la moara lui G. Ştefănescu.
1899 – pe raza oraşului existau nouă cişmele mari care serveau la aprovizionarea cu apă a comunităţii. În 27 martie, încep lucrările de introducere a apei curente pe 17 străzi ale oraşului şi tot în acest an fraţii Hanciu îşi deschid în oraş o fabrică de cherestea.
Mihail Titi GHERGHINA