Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

13 iulie 2020

Miercuri seara, 30 minute de confesiuni incredibil de personale cu Stelian Tănase


• lansarea „celui mai tare roman al meu” a venit cu detalii neașteptat de intime din partea autorului
Stelian Tănase și-a lansat, miercuri seara, cel mai recent roman al său „Marele incendiator. Cronica unui fapt divers” și pe piața vâlceană. Evenimentul a fost găzduit de Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” și le-a oferit celor prezenți ocazia neașteptată de a cunoaște un autor foarte tulburat. Și sincer…
În fapt, Stelian Tănase cu care ne-am obișnuit din analizele sale politice de la televizor și Stelian Tănase de miercuri seara au părut a fi două persoane complet și total opuse. Asta, în primul rând, pentru că romancierul nu a lăsat deloc spațiu politicii și politicienilor, deci nici analistului tăios și caustic de la pupitrul dezbaterilor televizate. În al doilea rând, pentru că autorul s-a simțit imediat suficient de confortabil cu publicul său vâlcean ca să treacă la o cascadă de confesiuni și constatări incredibil de personale dintre care am ales ceea ce a fost mai surprinzător și memorabil:

Despre conceperea din traumă
„Acest roman face parte dintr-o serie care a început cu „Maestro”, a continuat cu „Partida de vânătoare”, care a apărut anul trecut, și acum al treilea volum Marele incendiator. Paradoxul face ca Partida de vânătoare să fie scris după Marele Incendiator, dar Marele incendiator are un destin: a fost refuzat de Humanitas, de Curtea Veche (edituri, n.red). Corint și-a făcut curaj să-l publice… Este cel mai tare roman pe care l-am scris, cel mai dur! În sensul în care starea de spirit în care l-am scris a fost una… foarte neagră, în ce mă privește pe mine și lumea în care trăiesc. Și cred că asta s-a transmis în carte dar este și ce am vrut eu… La un moment dat, fiind eu dincolo de jumătatea manuscrisului, a trebui s-o iau pe o răscruce… cum se-ntâmplă în orice roman: povestea poate s-o ia în toate direcțiile, nu e istorie! Eu scriu și cărți de istorie dar acolo trebuie să urmezi firul evenimentelor așa cum au fost ele… Această carte s-a născut dintr-o traumă… trauma de a asista la moartea câinelui tău! Săptămâna asta, e un an de când mi-a murit câinele cu care am stat 11 ani jumate… Jimmy se numea. Cartea îi este dedicată, are un motto: „În amintirea preaiubitului meu câine, Jimmy!” Să știți că a fost un mare efort să scriu acest motto pentru că era dedicat propriei mele neveste. Nevestele vor să fie imortalizate, deci este foarte greu s-o scoți din pagină și să pui… câinele. Dar am dat această bătălie și văd c-am reușit.”

Despre oameni și câini
„Trebuie să vă fac o mică sau… o confesiune. L-am plâns pe Jimmy mai mult decât toate femeile din viața mea la un loc! (…) O femeie pe care simțeam eu că vrea să mă părăsească, am prins-o așa.. la înghesuială și i-am spus că tot ceea ce doresc eu și ceea ce prețuiesc eu cel mai mult este fidelitate. Ceea ce este și adevărat pentru că eu sunt foarte loial cu vechile mele prietenii, oameni, idei, cărți… foarte rar mă debarasez. Și când i-am sus lucrul acesta, ea mi-a spus: ia-ți un câine! N-aveam animale pe vremea aia dar mi-am luat câine, între timp și ea avea dreptate. (…)

Animalele ne iubesc necondiționat și pentru totdeauna, mor cu noi în sufletul lor! Femeile te mai părăsesc și prietenii te mai trădează… Cel mai bun prieten al meu din anii 80 m-a denunțat la Securitate! Cine a citit „Acasă se vorbește în șoaptă” știe… E dosarul meu de la Securitate. Așa că înțelegeți atașamentul meu pe care-l am față de câinele meu sau câinii mei succesivi că sunt la al treilea… am avut pe Lăbuș, care este Zgaibă din această carte, l-am avut pe Jimmy cu care am stat 11 ani jumate în curte. L-am îngropat în grădină și când vreau să plâng și eu vreau să plâng, eu nu am o rușine că-s bărbat și plâng… Plâng, care-i povestea?! Mă duc în grădină, în fereastra care dă-n grădină și mă uit la mormântul lui . L-am îngropat în grădină, i-am pus o piatră mare cu un înger, flori, pietre… tot ce trebuie… și plâng. Și acum când mă uit la poze, la el… mă ia plânsul! Un câine superb, dincolo de orice imaginație și ca blândețe… și ca mod de a fi. Era un câine polițist adus de la Academia de Poliție din Sibiu, mi l-a dat un dresor, Scânteie, acum e plecat în State dar toți câinii pe care-i vedeți în filmele românești, sunt dresați de el! Acum am un alt câine care se numește Astor, are cinci luni și e cam năzdrăvan, l-am dus la pension, să învețe manele…și mi s-a plâns și dresorul de el că e cam… de capul lui, așa… n-ascultă. Eu m-am bucurat, dresorul credea că eu o să mă duc așa ca părintele care se duce la școală și află de la diriginte că nu e cuminte copilul lui… Eu m-am bucurat foarte tare! Hashtag Astor îl cheamă… Deci acest roman este dedicat unui câine pentru că eu cred că dragostea lor este fără limite și pentru totdeauna. Dacă i-ai dat vreodată ceva să mănânce din mâna ta, e al tău pe toată viața! Și nu va renunța la tine niciodată, indiferent ce-i faci… și dacă-l bați, dacă-l înfometezi… e al tău, el stă acolo și te așteaptă. Tu ești sufletul lui! Cine a avut câini știe treaba asta… Sunt un mare iubitor de animale, mă simt mai confortabil cu ele. Poate acum la finalul vieții pentru că-n tinerețe n-am avut animale, stăteam la bloc într-o garsonieră, apoi într-un apartament de 52 metri, cum era standardul, că ăsta era standardul și acum stau ca un nesimțit într-un spațiu de 400 metri și am loc de animale și de scări și de tot felul de prostii pe care aleargă ele că eu nu prea mai urc pe scări pentru că nu mai pot…
Trauma care s-a născut în momentul în care am asistat cum o mașină mi-a lovit câinele de atunci, Lăbuș, a fost pentru mine un șoc inimaginabil! Am văzut pentru prima dată așa ceva, un animal lovit de o mașină care moare sub ochii mei în două minute… Îi aud și acum lovitura: cum l-a lovit bara de la mașină în cap! Văd și acum cum două minute s-a împleticit pe stradă până a căzut jos și nu s-a mai ridicat. Lăbuș era un câine pe care eu l-am protejat… l-am luat din fața unui bloc de unde locatarii voiau să-l ucidă. Era șeful haitei, frumos, negru, maidanez adevărat… și pisicile mele de azi, cele două, sunt tot maidaneze, rasa Tomberon… Îl plâng și astăzi dar am scris cartea ca să mă vindec! Am vrut să spun povestea acestui câine și personajul meu are curajul să facă tot ceea ce eu n-am avut curaj să fac, eu nu m-am răzbunat când mi-a fost omorât câinele. Personajul meu face această criză de furie. Sunt oameni care sunt cei mai banali, cei mai anonimi, cei mai șterși… și la un moment dat apare o furie în ei și devin alte personaje. Nu știu dacă m-am vindecat dar sunt foarte bucuros că i-am spus povestea câinelui, am spus și povestea unui imaginar Stelian Tănase care se răzbună pe măsura răului care i s-a făcut.

Despre „cele mai bune scene de sex din literatura română contemporană”
„Primul redactor al cărții mi-a făcut o remarcă… fără să-și dea seama că mi-a făcut un elogiu pentru că m-a atins acolo unde mă interesa. Mi-a spus: mi-a plăcut această carte pentru că relația dintre cele două personaje, Vivi și Zoia, nu este doar o serie de partide de sex, cum sunt în alte romane. Este chiar o poveste de dragoste, exact asta vrusesem să fac! Am încercat să fac o poveste puternică, o poveste cu multă emoție, trăire, cu suflete, nu ceva mecanic, așa cum e rețeta de succes… să-i târăști prin toate paturile să facă sex, ca să citească cititorul cu mare plăcere. Nu m-a interesat plăcerea cititorului pe acest palier. Deși un critic literar a scris cândva, undeva că fac cele mai bune scene de sex din literatura română contemporană! Niciodată n-am căutat asta, pentru că nu le urmăresc, mă-nțelegeți? Nu mă interesează dar uneori ele vin din firescul narațiunii, doi oameni se iubesc, asta înseamnă și carne nu doar scrisori de amor sau privitul în fereastră…”

Despre rolul de azi al scriitorului
„Eu cred că noi, scriitorii, suntem foarte datori cititorului român pentru că după 89, cititorii și-au pierdut încrederea în scriitori pentru că au văzut c-au fost mințiți! În anii 70, 80 cu așa zisul roman al obsedatului deceniu, așa zisul roman politic comunist care era o minciună! Ce, mai citește azi cineva Delirul sau Cel mai iubit dintre pământeni? Ne dăm seama de falsitatea lor enormă, de minciunile care erau acolo… și-atunci noi trebuie să refacem acest pod, aceste legături cu cititorul real, așa cum este al astăzi, în anul 2020. Sunt oameni reali pe care trebuie să-i cunoști, pe care trebuie să-i asculți, să-i înțelegi și să scrii pentru ei. Altfel nu văd care este rostul acestei… nu pot să-i zic meserii, vocații. A fi scriitor este o pedeapsă: în loc să-mi trăiesc viața, am stat între patru pereți și am scris cărți. Au fost ani când am scris cărți cu Securitatea la ușă! Nu mi-am ales o meserie ușoară și nici nu cred că e o meserie, e o vocație!
Scriitorul, de fapt, ce trebuie să facă? Să spună povești bune! Nu are altă menire, nu are menirea să iasă în Piața Victoriei… eu ies de fiecare dată, sunt în mitingist determinat. Nu are menirea să facă expediții la Polul Nord, nu e treaba lui! Nu are menirea să dea soluții politicienilor dar el trebuie să scrie povești bune, asta este treaba unui scriitor. El este Homer! Este foarte important cine va povesti peste o sută de ani despre lumea noastră. Nu neapărat cartea asta, dar o carte. Scriitorul este cel care povestește viața comunității în care trăiește, el lasă Odiseea, el lasă Iliada!”

Despre destinul acestui roman
„S-a-ntâmplat un lucru misterios ceea ce mi-a spus că această carte are un destin special. Această carte povestește cum un fotograf dă foc la mașini, ca un act de revanșă, de răzbunare, de frustrare… cum vreți să-i spuneți pentru că o mașină de acel tip, un SUV negru i-a călcat câinele. În urmă cu doi ani, pe strada mea, au fost incendiate patru mașini. Pe o stradă alăturată, încă trei… Cartea mea era terminată demult, deja fusese pe la alte edituri și fusese respinsă ca fiind prea dură și nu va fi înțeleasă…Cineva mi-a spus recent că m-am inspirat din acea poveste, el nu știa că era un roman deja scris demult. Era terminat: l-am început undeva în 2002 și l-am terminat undeva în anul 2015. A apărut și-n presă acest episod cu mașinile incendiate prin 2017. Mie asta mi-a spus un lucru: că această paradigmă pe care eu am dezvoltat-o în roman este una foarte puternică. S-a-ntâmplat și la Berlin, am aflat după aceea, s-a-ntâmplat și la Roma. În România, la Botoșani, cred că a fost un caz din acesta și la București, unul în Balta, în Drumul Taberei unul a ars vreo trei mașini. Decei este un lucru care se-ntâmplă, este generat de revolta și frustrarea oamenilor care nu au o modalitate de a comunica și de a fi înțeleși, de a exista o ureche… care să-i asculte și m-am bucurat pentru că mi-am dat seama pentru că sunt într-un subiect adevărat, într-un subiect puternic, într-un subiect care are o semnificație dincolo de ceea ce povestesc eu în carte.”

Etichete: , ,

Poți comenta aici

Alte articole de la Actualitate