Mărturii de demnă devoţiune
Domnul profesor Nelu Barbu, devine, iată, în mod public, proprietar, încă a două cărţi, urmându-le şi nuanţându-le pe cele de până acum, prin care s-a ilustrat ca un comentator avizat şi perspicace al scrierilor lui Dragoş Vrânceanu, ale poeţilor: George Ţărnea, Dragoş Serafim, George Voica; ca să ne restrângem aria referenţială la autori cu obârşii vâlcene.
Poemele “Alifantul” şi “Jurământul”, apărute la editura Conphys, în 2010, vin să întregească fericit scrierile ce poartă semnătura ilustrului profesor cu vocaţie didactică de excepţie, care, de-a lungul decenilor, s-a apropiat de marile valori ale literaturii române…, de generaţii de elevi.
Prima dintre cărţile, prin care scriitorul Nelu Barbu se înfăţişează întâi concetăţenilor săi, locuitorilor oraşului Băbeni, cărora li s-a devotat prin fapte spirituale venerabile, cu care – deşi venit de pe alte ţinuturi – s-a identificat plenar, este, în felul ei, o insolită piesă de teatru, nesupusă riguros canoanelor clasice, dar a cărei formulă artistic-teatrală îi vine în sprijin spre a-şi decela finalităţile propuse generosului proiect evocator.
Autorul se întoarce în timp, pe la anii 1933-34, ani de final ai unei crize ce a încercat umanitatea. Îşi mărturiseşte intenţiile piesei sale de teatru în preliminarii astfel: parafrazându-l pe Dragoş Vrânceanu „încerc să pun piciorul acolo unde au ieşit din umbra deasă/ cei dintâi români”: şi îşi duce la bun sfârşit intenţiile ce se vor materializa în timp în “ODISEEA UNUI NEAM”, din care au ieşit la iveală, deocamdată, ALIFANTUL (perioada 1933-1934) şi JURĂMÂNTUL (1765), urmate de SÂNZIENELE, urmând să li se adauge şi COAMA STEJARULUI.
În ALIFANTUL întâlnim personaje: Revizorul: Moise Dumitrescu; Dirigintele: Leon Georgescu; Elevii: Alexandru Popescu-Mihăeşti, Gheorghe Opriţescu, Dragoş Serafim, Petrică Ion-Ozon, un loc distinct ocupându-l evocarea poetului Dragoş Vrânceanu, mentor al său în cenaclul “CASA DE SUB PĂDURE”, în care s-au format scriitori cum au fost: George Anca, Lucian Avramescu, George Ţărnea, Doru Moţoc, George Voica, Cornel Moraru, Ioan Şt. Lazăr, Felix Sima, Dragoş Serafim. Remarcăm pioşenia evocării, umorul şi inteligenţa unor elevi, dar şi limitele altora, justificarea pedepselor, dar mai ales preocuparea autorului pentru ce s-ar putea numi “ideea continuităţii”.
În JURĂMÂNTUL, cum se precizează “într-un cuvânt înainte”, autorul îşi justifică într-o confesiune de altitudine intelectuală ţelurile artistice şi epice, căci profesor fiind, el îşi gândeşte scrierile ca pe nişte “cărţi de învăţătură” izvorâte din contemplarea unor momente din trecutul celor cu care s-a identificat, ca urmaş peste timp, îmbinând ofertele documentare cu plăsmuirile inspiraţiei lirice păstrată totuşi în coordonatele unor realităţi istorice, controlabile şi plauzibile.
Ca şi în ALIFANTUL, şi în JURĂMÂNTUL, printr-o distribuţie ingenioasă în declamaţii poematice ale grupului de păstori, domnul Nelu Barbu izbuteşte să pună în lumină ADEVĂRUL, afirmat încă din 1920, de Simion Mehedinţi, ilustrul savant pornit în lume dintr-un alt spaţiu de legendă, din Vrancea. Acesta afirmă că “unirea au făcut-o, veac după veac, marii învăţători de la stână” pe care îi vedea distribuiţi “de la un capăt la altul al munţilor”, ca pe nişte “minunaţi filozofi”, lucrând sute şi sute de ani la închegarea limbii şi la înfiriparea neamului românesc într-o singură unitate etnică. În fapt, punerea în lumină a unor asemenea istorice înfăptuiri, cărora şi eroii transhumanţei le-au fost ctitori seculari, se constituie în repere spirituale ale demersului scriitoricesc al profesorului Nelu Barbu. În acest spaţiu de vieţuire demnă şi jertfelnică se consumă şi solemnul ritual al JURĂMÂNTULUI, ale cărui personaje individualizate – Dascălul, Starostele, Rapsodul, Poetul, Părintele – dar şi familiile, statorniciei şi păstrări fiinţei neamului, confirmând plenar afirmaţia marelui Iorga, invocată de autor: “Noi nu suntem primitivi, noi suntem bătrâni”.
Poemul dramatic, cum se arată a fi şi ţesătura replicilor, momentul deciziei sub jurământ a exodului din 1765, al românilor mărgineni, jinari, ungureni, porneşte de la afirmarea limpede a argumentelor pentru plecatul peste munte, neacceptându-se astfel trecerea la catolicism, gândită ca preludiu al asimilării, al deznaţionalizării, prin oprimare imperială şi încarcerarea libertăţii
Sunt de remarcat între calităţile poemului: atmosfera de solemnitate, suflul epopeic în registru grav, de acută responsabilitate, altul decât registrul ironic, de un eroism parodic din “Ţiganiada” lui Ioan Budai Deleanu. Semnificative sunt unele familii ce vor dăinui, peste secole, ca semn al continuităţii, ale celor ce-şi vor afirma vocaţia de întemeietor atâta vreme cât s-au arătat convinşi şi ştiutori că neînstrăinarea de neam este o sacră aspiraţie.
În fapt, prin elogiul adus păstorilor care s-au aşezat şi în Băbeni, ca şi în Vaideeni, Novaci sau Polovragi, autorul îi înfăţişează pe toţi aceştia ca pe adevăraţi şi demni bărbaţi făuritori de istorie, păstrători ai limbii, credinţei şi tainelor coeziunii sufleteşti moştenite de la înaintaşi, ca liant de nezdruncinat. Conectaţi în simetrie, prin trăiri şi fapte la zestrea clădită prin jertfe eroice, demni de înaintaşii lor, urmaşii, prin vremuri, prin veacuri, îşi scriu la rându-le, propriile pagini de adânc patriotism, ale căror virtuţi traversează şi poemul dramatic prin care autorul JURĂMÂNTULUI, domnul Nelu Barbu, se legitimează în faţa propriei conştiinţe, dar şi a colectivităţii căreia s-a dedicat cu devotament, mai ales prin transfigurarea obiceiurilor ancestrale precum cel al nuntirii din poemul dramatic SÂNZIENELE.