La aniversară: Jean-Yves Conrad – 60: „România nu-mi aparţine, dar eu aparţin României”


Astăzi, prietenul și statornicul nostru colaborator din Franța Jean-Yves Conrad împlinește 60 de ani, o vârstă de aur încărcată de mari succese. S-a născut la 13 februarie 1955, la Nancy (Franţa), capitala ducilor de Lorena şi vatra „Pieţii Stanislas”, celebră în întreaga lume. După scurt timp, părinţii săi se stabilesc la Dieuze (Moselle), locul de naştere a patru academicieni, capitala regiunii Saulnois şi a renumitei „ţări a iazurilor”. Aici, la Dieuze – orăşelul în care va absolvi şcoala elementară şi liceul – se află cel mai mare cimitir militar român din Europa Occidentală, cu 947 de morminte ale ostaşilor noştri luaţi prizonieri de către nemţi în primul război mondial. Ei au fost exterminaţi prin înfometare şi munci supraomeneşti, pe un ger cumplit. În memoria acestor eroi s-a inaugurat în cimitir – la 7 iulie 1920 – un monument cu o sculptură a maestrului Ion Jalea, în prezenţa reginei Maria a Românilor, însoţită de generalul francez Henri Matthias Berthelot, autorul reorganizării armatei române. Alte sute de ostaşi români îşi dorm somnul de veci în cimitirele din Soultzmatt, Haguenau şi Kronenbourg, din Alsacia şi Lorena. Atracţia pe care Jean-Yves Conrad o va simţi, mai târziu, pentru România nu e străină de această ambianţă istorico-geografică, marcată de jertfele ostaşilor de la Dunăre şi Carpaţi pentru salvarea Europei de sub cizma prusacă. Rămâne la Dieuze până la vârsta de 23 de ani. Este pasionat de lecturi şi de scris de la cea mai fragedă vârstă. Se va dedica, în acelaşi timp, şi unei discipline conexe, obţinând, după terminarea liceului, licenţa de diplomat în documentaţie. Va urma, apoi, Şcoala superioară de ingineri, ca bursier al „Électricité de France et Gaz de France”, cea mai mare companie de profil din lume.
La 15 august 1981, la sugestia unei colege de origine română, va face o călătorie pe litoralul Mării Negre, unde „destinul românesc” al celui care va fi reputatul scriitor Jean-Yves Conrad îşi spune din nou cuvântul: va descoperi în Constanţa statuia lui Ovidiu, poetul preferat al orelor de latină. De acum înainte, viaţa i se va lega tot mai strâns de România, această „insulă latină în marea slavă”. La întoarcerea în Franţa începe să înveţe limba română şi să citească, practic, să devoreze toate cărţile despre România care îi cad în mână: franţuzeşti, nemţeşti, englezeşti – limbi pe care le vorbeşte curent – şi, progresiv, româneşti. Se află tot mai des în România, pe care o adoptă ca pe a doua lui patrie, împărtăşind dificultăţile prin care trecea poporul ei în anii dictaturii comuniste. În pofida avatarurilor vieţii, rămâne în permanent – şi intim – contact cu locuitorii vechii Dacii, depunând pasionate strădanii pentru a-i face cât mai bine cunoscuţi Franţei şi lumii. Astfel, la 15 iunie 1998, cu ocazia Cupei Mondiale de Fotbal, organizează o „zi culturală română” în incinta întreprinderii unde lucra, loc în vecinătatea unui mare stadion al Franţei, la St-Denis, în împrejurimile Parisului. În acea zi de pioasă comemorare (110 ani) a morţii poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu, a avut loc şi meciul România – Columbia, la Lyon. Ambasadorul României a delegat-o să-l reprezinte la manifestare pe doamna consul Lia-Maria Andreiţă, însoţită de soţul ei, jurnalistul şi omul de litere Ion Andreiţă. Încă o dată, destinul îşi spune cuvântul. Împreună cu literatul român Ion Andreiță, care-i descoperă vocaţia de om al scrisului, Jean-Yves Conrad întemeiază revista de cultură „La Lettre de Roumanie” („Scrisoare din România”), demers pe care-l însoţeşte de o deviză, rod al unor zile și nopţi de trudă asupra cuvântului: „La Roumanie ne m’appartient pas, mais j’appartiens à la Roumanie” („România nu-mi aparţine, dar eu aparţin României”). O deviză pe care n-o va părăsi niciodată, însufleţindu-l să-şi apropie cât mai mult din cultura „României sale”. Urmăreşte atent fenomenul literar şi publicistic din cea de-a doua sa patrie, fiind prezent în multe din momentele sale de referinţă. La 19 ianuarie 2000, cu prilejul aniversării a 10 ani de la apariţia primului cotidian particular, independent din România post-comunistă, „Curierul de Vâlcea”, Jean-Yves Conrad trimite un mesaj de calde felicitări ziarului care își aniversa un deceniu de viață și directorului acestuia. Destinul îşi spune cuvântul din nou. După ce a vizitat redacţia cotidianului vâlcean, ne-a legat o puternică și statornică prietenie care durează și astăzi. Tocmai îmi apăruse cartea intitulată „Franţa – Km. 0”. I-am propus lui Jean-Yves Conrad să scrie și el un volum complementar cărţii mele despre Franţa, ilustrând „experienţa românească” pe care o dobândise în perioada 1981-1989. Astfel, vede lumina tiparului volumul „Roumanie – Km. 0”, a cărui traducere în română se datorează lui Ion Andreiţă, prietenul meu de drum lung. Un nou scriitor s-a născut!
Dar lucrurile nu se opresc aici. La invitaţia mea, Jean-Yves Conrad transmite numeroase articole pe teme culturale ziarului „Curierul de Vâlcea” şi, ulterior, noii publicații „Curierul literar şi artistic”, revista românilor de pretutindeni, redactate într-o limbă română care, chiar dacă uneori ezitantă, marca tot mai pregnant progresele în materie ale autorului. Intens preocupat de aceste progrese, Jean-Yves face un important pariu cu sine, şi anume acela de a echivala în franceză cartea „Tradiţii ale gândirii politico-juridice româneşti”, aparţinând prietenei sale, diplomata Lia-Maria Andreiţă. „Copilul ” – «Traditions de la pensée politico-juridique roumaine» – se naşte la capătul a nouă luni, văzând lumina tiparului sub auspiciile Editurii „Antim Ivireanul”. Cartea nu-i o simplă traducere, ci o veritabilă ediţie-eveniment, întregită cu numeroase note de cel mai larg interes pentru publicul francofon. Şi iată-l pe Jean-Yves Conrad căpătând gustul traducerii! Face vădit acest gust aducând o serie de elemente de limbă franceză în viitoarea mea carte „Franţa ortodoxă”, publicată în 2001 sub egida editurilor „Antim Ivireanul” și „Langues Cultures Européennes”. Celor trei cărţi pe care le-a închinat României li se adaugă, în timp, truda de consilier editorial la două volume de versuri scrise în franceză de poeţii români George Filip şi Ilie Purcaru. De asemenea, în 2005, va coordona versiunea în limba franceză a «Scrierilor esenţiale» ale lui Panait Istrati, tipărite de Editura „Fortuna” din Râmnicu Vâlcea (director general, Emil Catrinoiu), în renumita colecţie „Tezaur literar românesc”.
Poză_pag4În tot acest timp, îl obsedează o idee, o mare idee, ai cărei germeni au încolţit în decursul plimbărilor prin Paris pe care le-a făcut în compania lui Ion Andreiţă: punerea în valoare – în valoarea pe care o merită! – a culturii române din Paris, exprimată prin numele ei de vârf. Perfecţionist, se apucă de lucru, apucând de coarne – cum zice românul – un taur care pe mulţi alţii i-ar fi călcat în picioare. La Biblioteca Naţională a Franţei şi în alte 40 de biblioteci specializate ale Parisului, consultă peste 400 de cărţi, peste 100.000 de pagini de documente şi alcătuieşte sute de note de lectură, trudind până la epuizare. Truda îi ia un an întreg, dar aceasta este numai „faţa vă­zu­tă” a icebergului. Ca să verifice în­tregul munte de pagini pe care le-a parcurs, el străbate, pe jos, peste 300 de kilometri, prin Paris şi prin împrejurimi. În iunie 2003, o nouă şi redutabilă „lovitură” a destinului: Jean-Yves prezintă manuscrisul noii lui cărţi lui Petre Răileanu, jurnalist la secţia română a lui Radio France International şi specialist în avangarda literară românească. În ziua următoare, manuscrisul e remis academi­cianului Basarab Nicolescu, care-l ia cu el la un Congres din Canada. La începutul lunii iulie, când se întoarce, îl contactează pe Jean-Yves Conrad, înştiinţându-l: „Mâine îl voi vedea pe editorul colecţiei pe care am creat-o, dedicată «Românilor din Paris». Doresc ca lucrarea Dvs. să inaugureze colecţia.” Serge Cagnolari, directorul-fondator al Editurii Oxus, dă manuscrisului „undă verde” şi, la 19 noiembrie 2003, cartea „Roumanie, capitale… Paris” este remisă, în avanpre­mieră, preşedintelui Republicii Franceze şi preşedintelui României, cu prilejul vizitei la Paris a celui din urmă. O carte cu peste 1.500 de nume de români, personalităţi exponenţiale în toate domeniile culturii, devenite celebrităţi ale Franţei – nume puse în relief prin intermediul a 15 trasee de-a lungul „Capitalei Luminilor” şi a zonelor limitrofe. O operă de erudit, de peste 400 de pagini, şi de pasionat, întreprinsă nu cu ajutorul unor echipe de cercetare – cum i-ar fi dat dreptul amploarea, complexitatea şi ineditul ei – ci de unul singur. Faptul că editura scotea pe piaţă o carte valoroasă este confirmat şi de tirajul destul de mare: 3.500 de exemplare. După apariția acestei monumentale cărți, tradusă și în românește și publicată de Editura Junimea din Iași, autorul francez a încheiat un Ghid de conversaţie „Român expres” („Roumain exprèss”), care a apărut, la începutul lunii februarie 2006, la Editura Du Dauphin. După cum el însuşi ne-a încredinţat, opera sa consacrată României este departe de a se încheia.
Pentru meritele sale de excepţie în cercetarea şi promovarea culturii române, Jean-Yves Conrad a fost decorat, în 2004, de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural Român” în grad de Ofiţer, iar Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava i-a acordat înaltul titlu de Doctor Honoris Causa pentru atașamentul său față de limba, cultura și spiritualitatea românească, pentru merite deosebite în promovarea valorilor românismului și contribuția nemijlocită a aderării României la Uniunea Europeană.
În pragul vârstei onorabile de 60 de ani, i-am telefonat la Paris și i-am pus o singură întrebare: Dragă Jean-Yves, ce satisfacţii ai cules, până acum, din activitatea ta? Presupun că satisfacţiile nu ți-au lipsit, date fiind pasiunea şi hotărârea pe care le-ai investit în faptele muncii, ale creaţiei… Un răspuns emoționant: „Cred că satisfacţia cea mai mare pe care o poţi dobândi în viaţă este aceea de a împărtăşi cu alţii izbânzile tale, rezultatele eforturilor pe care le-ai închinat nu numai ţie, ci şi celor din jur. Am trăit multe satisfacţii, una dintre ele izvorând din legăturile mele cu colectivul de redacţie al cotidianului „Curierul de Vâlcea”. Dragă prietene Ioan Barbu, mi-ai oferit oportunitatea de a publica în româneşte, într-un ziar românesc, fapt ce mi-a dat aripi în dorinţa mea de a cunoaşte cât mai bine România şi limba ei. Cred că mi-am făcut, în măsura puterilor mele, datoria către cititorii „Curierului de Vâlcea”. Sunt, cum ai remarcat, un pasionat, pasiunea mea de căpetenie fiind OMUL, ca bun suveran al planetei pe care trăim. Omul a priori, omul înainte de toate – iată încă una din devizele care îmi guvernează strădaniile. Sunt mândru că m-am făcut cunoscut şi apreciat ca un prieten sincer şi devotat al României. Din ce s-a născut acest sentiment de prietenie? România nu-mi aparţine, dar eu aparţin României… Mi-am ales ca moto de viaţă aceste cuvinte pentru că, de la primul pas pe care l-am făcut în România, în 1981, m-am simţit ca acasă. Erau, atunci, ani sumbri, atât de grei pentru poporul român, când comunismul deturna valori şi ucidea sentimente. Dar primirea cu totul deosebită pe care mi-au făcut-o românii, de la omul simplu şi sărac până la personalităţi de prim rang ale culturii şi ale vieţii obşteşti, m-a impresionat profund. Românii au ceva în plus faţă de alţii, o căldură, o generozitate, o deschidere înnăscută faţă de străinii care vin la ei cu gânduri curate şi pe care îi omenesc cum puţini alţii pe lumea asta îi omenesc. Apoi, şi nu în ultimul rând, apetenţa românului la cultură, aptitudinea lui cu totul aparte de a asimila valori ale universalităţii, de a integra graiul străinilor în chiar limba lui. Mai este și satul românesc, o lume mirifică, un sipet preţios de daruri şi de talente, atât de vii în folclorul românesc. Păcat că multe dintre aceste însuşiri se pierd puţin câte puțin. Voi încheia amintind, cum au amintit şi alţii care v-au vizitat, acea comoară de sentimente ale româ­nului concentrată într-un singur cuvânt: dor – inconfundabilul dor, pe care îl resimt, mereu, şi eu, când timpul pune stavilă între mine şi România. Ce să vă mai spun? Am descoperit în românii pe care i-am cunoscut – şi am cunoscut zeci de mii! – umanitatea într-una din formele ei cele mai pure.”
În numele cititorilor noștri, îți mulţumesc, Jean-Yves, pentru aceste cuvinte frumoase, te îmbrăţişez cu dragostea unui adevărat prieten român – și te aștept în Vâlcea, în luna mai, la jubileul de 5 ani ai Salonului Național de Literatură și Artă „Rotonda Plopilor Aprinși”. Ai fost în 2013, suntem bucuroși să vii și în acest an. LA MULȚI ANI!