Istoria trăită de noi: Primăvara de la Praga
– acum 45 de ani, Europa fierbea –
În noaptea de 20/21 august 1968, procesul politic, cunoscut sub numele de „primăvara de la Praga”, a fost întrerupt. Trupe din armatele Uniunii Sovietice, Poloniei, R.D. Germane, Ungariei şi Bulgariei, toate ţări membre ale Tratatului de la Varşovia, au pus capăt unui fenomen politic ce reuşise să impresioneze lumea occidentală civilizată şi să pună pe gânduri conducerile statelor socialiste aflate în sfera de influenţă a U.R.S.S. După înăbuşirea revoltei din Ungaria (1956) de către U.R.S.S., se părea că soarta statelor din blocul sovietic era pecetluită, nimeni şi nimic nu le mai putea opri din „drumul lor nestăvilit către zorii luminoşi ai comunismului”. Cu toate acestea, la începutul anului 1968, un stat mic din centrul Europei începea să dea semne de nesupunere vădită faţă de „marele prieten” de la răsărit, sfidând „doctrina Brejnev” (a suveranităţii limitate) prin organizarea de proteste ale sindicatelor, demonstraţii studenţeşti, luări de atitudine din partea presei, toate având ca obiectiv solicitarea de reforme economice şi sociale, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor şi a religiei, dar şi reforme politice, constând, în principal, în libertatea de acţiune pentru cele patru partide necomuniste existente în Cehoslovacia, căci despre această țară este vorba. De menţionat faptul că primul pas, în acest sens, îl făcuse România, care, la începutul anilor 60, era considerată figura cea mai spectaculoasă din Estul comunist, deoarece, pe lângă evidenta distanţare ideologică faţă de Moscova, evoluase către o politică de invidiat, dublată de acorduri comerciale cu statele vest-europene care promiteau mult.
Pe fondul înrăutăţirii climatului politic şi social din Cehoslovacia, primul-secretar al Partidului Comunist Cehoslovac (PCC), Antonin Novotny, este înlocuit cu Alexsander Dubček, primul ocupând în continuare funcţia de preşedinte al republicii. La scurtă vreme, presiunea reformiştilor din PCC îl obligă pe Novotny să demisioneze şi din funcţia de preşedinte al ţării, fiind înlocuit cu Ludvig Svoboda.
În ciuda faptului că URSS şi acoliţii săi, în urma numeroaselor întâlniri bilaterale, solicitaseră Cehoslovaciei să revină la „modelul unic” de socialism şi să renunţe la teoria „socialismului cu faţă umană”, conducerea PCC şi-a urmat drumul pe care pornise, determinându-l pe ministrul de externe al URSS, Andrei Gromîko, să declare, la 6 mai 1968; „Se dezlănţuie contrarevoluţia, în cel mai bun caz este a doua Românie, iar aceasta înseamnă deja destrămarea completă a Tratatului de la Varşovia”.
La 13 august 1968, Leonid Brejnev, conducătorul URSS, într-o convorbire telefonică purtată cu Alexander Dupcek, face o ultimă încercare de rezolvare a problemei, cerându-i insistent lui Dubček să ia măsuri ferme pentru revenirea Cehoslovaciei la starea de normalitate, încheind patetic „dragă Saşa, e ultima şansă de a salva situaţia”. Ca urmare a lipsei de reacţie din partea conducerii Cehoslovaciei, în noaptea de 20/21 august 1968, o coaliţie de state din blocul comunist (repet: URSS, Polonia, RDG, Ungaria şi Bulgaria) invadează şi ocupă statul cehoslovac, arestează conducerea acestuia şi încearcă să impună un nou guvern.
Datorită reacţiei şi protestelor vehemente ale opiniei publice internaţionale şi ale poporului cehoslovac, nereuşind să numească un guvern marionetă, URSS îşi retrage trupele din Cehoslovacia în cursul nopţii de 11/12 septembrie 1968, instalând, totuşi, în această ţară „iarna… primăverii de la Praga”. Abia în anul 1989, în urma Revoluţiei de catifea, poporul cehoslovac pune în practică obiectivele şi năzuinţele formulate în 1968, înscriindu-se în rândul statelor est-europene dornice de un parcurs democratic în evoluţia lor politică, economică şi socială.
La Bucureşti, evenimentele din Cehoslovacia au fost receptate cu profundă indignare de majoritatea populaţiei, ca şi de către conducerea statului, care şi-a exprimat „surprinderea şi dezacordul faţă de intervenţia militară în Cehoslovacia”. Un fapt poate mai puţin cunoscut este acela că la începutul lunii august, Ceauşescu fusese informat de DIE că trupele Tratatului de la Varşovia vor invada Cehoslovacia şi sfătuit să anuleze vizita pe care urma să o efectueze acolo. Ceauşescu, nu numai că n-a renunţat, dar a declarat: „Mă duc să-l previn pe Dubček…” Nota era pe două pagini, în limba rusă. „O dau personal lui Dubček”. La revenirea din vizita efectuată în perioada 15-17 august 1968, Ceaușescu a spus: „Dubček nu a luat în serios informaţia… Ăsta nu ştie nimic, dar nici nu crede!”
În urma adunării populare spontane desfăşurată în București în ziua de 21 august 1968, în cadrul căreia N. Ceauşescu a rostit un discurs fulminant, atât el cât şi România au câştigat respectul lumii întregi, bucurându-se de un generos val de simpatie, inclusiv din partea statelor capitaliste dezvoltate. Din păcate, doar după trei ani, Ceauşescu îşi va dezvălui tendinţele autocrate, intolerante şi capricioase, care mai târziu vor deveni dominante şi vor constitui imboldul ce va determina poporul român să-l înlăture de la putere în decembrie 1989.