Istoria adevărată: Agresiuni asupra României Mari imediat după actul crucial de la 1 Decembrie 1918
Motto: “De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii,
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii.”
Mihai Eminescu
După înfăptuirea actului istoric de la 1 Decembrie 1918, România a trebuit să înfrunte numeroase piedici care, la un moment dat, puteau să pericliteze Marea Unire abia realizată. Cele mai însemnate pericole cărora le-a făcut față România în acea perioadă au fost: atacurile şi hărţuielile aproape permanente pe linia Nistrului din partea Rusiei bolşevice; agresiunile Ungariei; presiunile exercitate de marile puteri la Conferinţa de pace de la Paris.
1.Atacurile şi hărţuielile aproape permanente pe linia Nistrului din partea Rusiei bolşevice. Editorul gazetei “Cuvânt moldovenesc”, Pantelimon Halipa, l-a consultat pe Lenin în primăvara lui 1917 în legătură cu unirea Basarabiei cu România şi Lenin i-a răspuns: Procedaţi cum vă dictează conştiinţa naţională şi interesul politic, dar hotărârea să fie luată prin Sfatul Ţării. După 1 decembrie 1918, Lenin, Troţki şi ceilalţi conducători bolşevici n-au mai recunoscut decizia Sfatului Ţării de unire a Basarabiei cu România. Mai mult, la 20 ianuarie 1919, Rusia bolşevică a declanşat conflictul militar cu România, executând dese atacuri împotriva acesteia prin trecerea repetată a Nistrului. Armata română a dat o ripostă fermă şi a reuşit ca, la 1 februarie 1919, să respingă trupele ruseşti dincolo de Nistru.
După 21 martie 1919, când în Ungaria a venit la putere regimul bolşevicului Bela Kun, incursiunile Armatei Roşii au fost reluate şi au continuat peste Nistru aproape zilnic, iar Armata Roşie Ucraineană a decis să declanşeze o ofensivă în Galiţia pentru a realiza joncţiunea cu Armata Roşie Ungară. Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, la 1 mai 1919, Rusia şi Ucraina au dat un ultimatum României să evacueze Basarabia şi Bucovina, ultimatum la care Marele Cartier General Român a răspuns prin întărirea dispozitivului de apărare pe Nistru. Succesele repurtate de alb-gardişti în confruntarea cu Armata Roşie au determinat Rusia şi Ucraina să înceteze atacurile asupra Basarabiei, cu excepţia unor acţiuni izolate executate în vremea când Armata Română era angajată în bătălia de la Tisa cu Armata Roşie Ungară.
2. Agresiunile ungare. Înainte de abordarea acestui aspect, se cuvine făcută precizarea că, la 13 noiembrie 1918, Ungaria încheiase un armistiţiu cu Antanta în urma căruia s-a stabilit o linie de demarcaţie cu Transilvania pe Mureş. În urma protestelor lui Ion I. C. Brătianu, la 10 iunie 1919, în faţa Consiliului Suprem, acesta a permis depăşirea etapizată a acestei linii de demarcaţie. Consiliul Suprem cuprindea S.U.A. (preşedinte Woodrow Wilson), Franţa (premier Clemenceau), Anglia (premier David Lloyd George), Italia (premier Vittorio Orlando).
La 21 martie 1919, a venit la putere regimul bolşevic al lui Bela Kun, care a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor şi a înfiinţat Armata Roşie Ungară. Acest regim nu a recunoscut unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 şi a propus organizarea unei conferinţe unde să se stabilească frontierele cu România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Spiritul revanşard al bolşevicului Bela Kun, încurajat de Moscova, s-a concretizat în declanşarea atacului militar împotriva României în noaptea de 15/16 aprilie 1919. În dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, trupele române au trecut la contraofensivă soldată cu respingerea ungurilor, în prima etapă până pe aliniamentul Nyiregyhaza, Debreţin, Bekescsaba, iar în etapa a doua până la Tisa, pe care au atins-o la 1 mai 1919.
La 30 aprile 1919, sesizând pericolul, Bela Kun a trimis o telegramă preşedinţilor S.U.A., României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, declarând că acceptă, fără rezerve, toate pretenţiile teritoriale ale celor trei ţări. În acel moment, România ar fi putut foarte uşor să înlăture de la putere regimul bolşevic de la Budapesta, însă nu a fost lăsată să continue ofensiva de către Consiliul Suprem, care chiar i-a cerut pe un ton imperativ să-şi retragă trupele de pe aliniamentul Tisei. Şi cum cinismul bolşevic nu are margini, Bela Kun s-a pregătit din nou de război şi la 20 iulie 1919 a atacat trupele române, respingându-le dincolo de Tisa. La 24 iulie, românii au contraatacat, au dezvoltat ofensiva către vest şi la 4 august 1919 au ocupat Budapesta. La insistenţele Consiliului Suprem, la 14 august, România şi-a retras forţele în interiorul graniţelor sale.
3. Presiunile exercitate de marile puteri la Conferinţa de pace de la Paris. La această conferinţă au participat, pe de o parte marile puteri cu interese nelimitate, iar pe de altă parte statele mici (inclusiv România), cu interese limitate. Unele dintre marile puteri erau atât de “preocupate” de ce se întâmplă la acea conferinţă, încât nici nu ştiau subiectul dezbaterilor. De exemplu, premierul britanic se întreba: Unde dracu e locul ăsta (Transilvania) pe care România e atât de nerăbdătoare să-l aibă?
Relaţia României cu cele patru mari puteri era deosebit de încordată, întrucât ea refuza să semneze tratatul cu Austria la care era anexat tratatul minorităţilor, tratat ce conferea marilor puteri dreptul de a supraveghea regimul aplicat minorităţilor. Ion I.C. Brătianu a avut un rol excepţional la această conferinţă unde România era tratată cu dispreţ de către cele patru mari puteri. Alexandru Vaida Voevod, într-o scrisoare trimisă lui Iuliu Maniu în iunie 1919, spunea: Wilson, pentru prima dată mi s-a relevat în adevărata fiinţă a individualităţii sale: e cel mai ipocrit şarlatan politic.Ţi-am descris cum decid cei patru asupra sorţii noastre, punându-ne sub dictatura lor fără drept de discuţie. Nemţii şi austriecii au măcar putinţa de a discuta în contradictoriu. Cei mici, pentru că am fost aliaţi, nu am putut dobândi recunoaşterea acestui drept. Ce vor hotărî cei patru, adică Wilson, nu poate să ştie înainte suflet de om. Llyod George împarte vederile şi prada armonic cu Wilson. Italienii nu vor să-i piardă cu totul graţia. Franţa stă la marginea unei revoluţii interne şi nădejdea ei sunt trupele americane şi engleze. Clemenceau zace astfel pe burtă la picioarele lui Wilson. Lanţul capitaliştilor evrei îi ţine pe toţi patru ferecaţi prin interese mari. Lui Wilson îi este indiferent cine va iscăli tratatul, căci e grăbit să se întoarcă cu pacea în America. Cu cât va rămâne mai mare haosul în Europa, cu atât mai mult ea va deveni tributara Americii.
În tot acest timp, Consiliul Suprem a apărat interesele Ungariei, cu toate că aceasta se situa în tabăra celor care pierduseră războiul. De aceea, Horthy a declarat: Inamicul numărul 1 al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că ea este cea mai puternică dintre statele vecine. De aceea, principalul ţel al politicii noastre externe este rezolvarea problemelor cu România prin recurgerea la arme. Văzând că rezistenţa sa acerbă în faţa celor patru nu are succes, Ion I.C. Brătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Conferinţa de pace de la Paris.
La 10 septembrie 1919, România a refuzat să semneze tratatul cu Austria şi tratatul minorităţilor, iar la 13 septembrie, Brătianu a demisionat spunând: Astăzi, S.U.A., pentru că noi le refuzăm petrolul nostru, obligă Conferinţa să ne umilească cu jigniri publice, protejând contra noastră pe unguri care ne sunt duşmani şi fără ca niciun text să poată justifica această atitudine. Şi ca să pună şi mai mult degetul pe rană, Consiliul Suprem, la 12 septembrie 1919, a dat un ultimatum României, somând-o într-un limbaj ameninţător să semneze tratatul de pace cu Austria şi tratatul minorităţilor.
La 28 septembrie 1919, guvernul român a răspuns ultimatumului cu demnitate, bun simţ şi diplomaţie, respingând fiecare acuzaţie: Guvernul român este dureros impresionat de fondul şi tonul notei Consiliului Suprem datată 15 noiembrie curent, care nu corespund nici spiritului care a prezidat la alianţă, nici declaraţiilor solemne ale tuturor Aliaţilor că trebuie să lupte pentru dreptate în lume, pentru libertatea şi egalitatea drepturilor tuturor naţiunilor mari sau mici. România şi-a îndeplinit toate obligaţiile rezultate din tratat cu toate că starea pregătirii sale nu era completă şi în ciuda faptului că Aliaţii nu şi-au putut ţine obligaţiile lor. În orice caz, România n-ar putea fi considerată ca un inamic învins care trebuie să îndure voinţa celui mai tare. România îşi datorează desigur unitatea sa victoriei Aliaţilor, imenselor lor sacrificii, dar, de asemenea, şi enormelor sacrificii proprii, drepturilor sale legitime recunoscute de Aliaţi şi vitejiei poporului său. Fără sacrificiile comune ale tuturor Aliaţilor, în care acelea ale României contează ca o parte atât de dureroasă, nu numai România, dar multe ţări ar fi la ora actuală decimate, ruinate şi aservite. Intrarea României în război a obligat armatele inamice să retragă în jur de patruzeci de divizii de pe diferite fronturi şi în special de pe cel de la Verdun. Graţie eroismului şi disciplinei exemplare a trupelor române, noua acţiune ungurească începută la 20 iulie a eşuat lamentabil şi România a putut să dezarmeze inamicul, să restabilească ordinea în Ungaria, să pună populaţia locală la adăpost de abuzurile bolşevice şi să permită astfel marilor Aliaţi să-şi aibă reprezentanţi la Budapesta. Imensul serviciu pe care România l-a făcut tuturor Aliaţilor săi, sacrificiile în oameni, material şi bani ce au fost făcute de România în această împrejurare au fost trecute sub tăcere, iar Consiliul Suprem, nesocotind drepturile naturale cuvenite României în urma acestor două campanii în Ungaria, în interesul securităţii generale, o plasează în faţa unor joncţiuni cominatorii şi îi refuză chiar şi dreptul de a-şi apăra cauza prin negocieri.”
Rezistenţa înverşunată a României i-a determinat pe cei patru să opereze modificări în conţinutul celor două tratate, fapt ce a determinat România să semneze, la 10 decembrie 1919, la Saint-Germain, tratatul cu Austria şi anexa sa, tratatul minorităţilor, prin care Austria recunoştea unirea Bucovinei cu România. La 4 iunie 1920, s-a semnat, la Trianon, tratatul cu Ungaria prin care aceasta recunoştea unirea Transilvaniei cu România, iar la 28 octombrie 1920, s-a semnat tratatul de la Paris prin care Franţa, Anglia, Italia şi Japonia au recunoscut unirea Basarabiei cu România. Astfel, s-a pus capăt unei adevărate odisee prin care ţara noastră a reuşit să păstreze ceea ce câştigase, cu eforturi şi sacrificii greu de comensurat de-a lungul istoriei sale milenare.