Interviu în premieră națională


Marele academician Solomon Marcus a fost înmormântat ieri, duminică, 20 martie, cu onoruri militare, în cimitirul bucureștean Filantropia. Eminentul om de știință s-a stins din viață joi dimineața, la spitalul Fundeni, în vârstă de 91 de ani. Ultimii ani și i-a dedicat luptei pentru schimbarea școlii românești. „Trebuie să-i învățăm pe copiii noștri că învățarea poate fi făcută și cu bucurie.” Sunt vorbe pe care le-a tot repetat, atacând manualele actuale, sufocate de informații banale, unele false, depășite, fără vreun rost, care nu numai că stresează elevii, dar și îi agresează, le atacă gândirea.
Ca legatar al operei prietenului poet, eseist și de neegalat gazetar Ilie Purcaru, sunt în posesia unor interviuri cu înalte personalități românești, care urmau să fie publicate într-un proiectat hebdomadar de 4 pagini („FAPTA”) al cotidianului „Curierul de Vâlcea” (șef rubrică Ilie Purcaru). Între interviurile, în manuscris, se află și cel pe care îl publicăm azi – în premieră națională – cu regretatul academician Solomon Macus. Hebdomadarul trebuia să apară în toamna lui 2008, însă „Nea Iliuță”, răpuns de o boală nimicitoare, ne-a părăsit pentru totdeauna la 10 octombrie, în respectivul an. Interviul, cred, i l-a luat celebrului matematician în anul 2006 sau 2007. El este un prețios document grăitor despre valoarea a doi oameni iluștri pe care îi regretăm și ne închinăm cu emoție, respect și recunoștință în fața memoriei lor. (Ioan Barbu)

Un român celebru care a schimbat matematica
Academicianul Solomon Marcus – părintele mondial al „poeticei matematice”

– Ne adresăm, stimate domnule profesor, nu matematicianului, sau nu atât matema­ti­cianului, cât autorului unei teorii incitante, de mare răsunet în câmpul esteticii, care poartă în lume numele Dumneavoastră. Sunteți creatorul acelei „poetici matematice” grație căreia, pentru prima oară, faptul de artă speră să se elibereze de interpretările subiectiviste, propunându-se analizelor de cea mai mare rigoare, operate cu ajutorul instrumentului matematic. De unde ați plecat când ați plecat spre „poetica matematică”, ce precursori aveți, cărei tradiții vă revendicați?
– Punctul meu de plecare în stadiul opo­zi­ției dintre limbajul poetic și cel științific l-a cons­tituit opera lui Pius Servien (Pius Servan Cocu­lescu). Am învățat, de asemenea, mult de la Ma­tila C. Shyka, cercetător al evoluției for­me­­lor în natură și în artă. Acești doi autori de or­igine română sunt, alături de americanul G.D. Birkhoff, inițiatorii esteticii matematice, ai cărei pre­cursori pot fi urmăriți până în antichitate. Numele și lucrările lor sunt citate pretutindeni în lume. Din păcate, la noi nu sunt valorificate îndeajuns.
– De ce oare?
– Explicația se află, probabil, în faptul că ei și-au devansat mult epoca, contopind „spiritul geometric” cu „spiritul de finețe”. Dificultățile nu vin numai din partea “umaniștilor”, ci și a „realiștilor”. Unii dintre colegii mei matemati­cieni n-au auzit de ei; de altfel, „Istoria matematicii în România” aproape că îi ignoră. Din „Mic dicționar enciclopedic”, ediția întâia, lipsesc amândoi. Abia ediția a doua îi include. Să vă mai spun că o seamă de inși, oameni de carte și de catedră, abia dacă au auzit de ei? Să vă mai spun și că unii îi contestă?
– De unde credeți că provine rezistența la ideea unor valori prioritare ale culturii noastre?
– Problema înțelegerii și recunoașterii priorităților este o parte a problemei mai ample și mai profunde a producerii, înțelegerii și recunoașterilor valorilor. Fiecare dintre aceste trei etape, producerea, înțelegerea și recunoașterea, comportă atât un context intern cât și unul internațional. Un schimb cât mai bogat cu alte culturi, o confruntare (în sens cooperativ) cu ele, afirmarea în străinătate nu numai prin personalități și opere izolate, ci și prin școli, curente și întregi fronturi de gândire și de creație, iată condiții, esențiale ale producerii, înțelegerii și necunoașterii valorilor.
– Ce ne poate spune „poetica matema­tică” despre misterul operei de artă? Ce ne poate spune ea nou, adică diferit de critica literară, de instrumentele tradiționale de definire a frumosului?
– Misterul operei de artă este ca și cerul – nu o realitate în sine, ci un simplu efect de privire. Pentru a mă folosi de o metaforă cunoscută, aș spune că atitudinile au variat, în această privință, în două disecții: unele au asimilat poezia cu o piersică, altele cu o ceapă. În prima versiune, posibilitățile analizei sunt limitate, deoarece după un număr finit de pași se ajunge la sâmburele misterios și inexpugnabil al poeziei. În a doua versiune, acest sâmbure pur și simplu nu există, fiind numai modul în care ne apar acele foi (straturi) interioare ale cepei la care n-am ajuns încă. Această „ceapă” trebuie, desigur, să fie închipuită cu o infinitate de foi. Foile pe care le îndepărtăm sunt totdeauna în număr finit, cele rămase – o infinitate – Posibilitățile analizei sunt, deci, nelimitate, dar, în aceleași timp, ceea ce rămâne neexplicat aparține infinitului.
– În această perspectivă – cea a înlocuirii marelui Mister prin multele mistere ale poeziei – ce idei și ce rezultate ne oferă, până la urmă, „poetica matematică”?
– Notați, vă rog, câteva exemple: 1) Semantica poetică este de natură continuă și tipologică (în opoziție cu semantica științifică, de natură discretă și metrică). Natura ei continuă are două surse, una imanentă operei, cealaltă situată în procesul de receptare. 2) Distorsiunile sintactice argheziene se definesc, în mare măsură, prin încălcarea câtorva restricții fundamentale, de tipul proiectivității sintactice (o secvență este proiectivă dacă din faptul că un termen a) al ei este subordonat unui alt termen b) rezultă că orice termen intermediar este subordonat lui b). 3) Poetica eminesciană se află sub acțiunea unui analog informațional al principiului al doilea al termodinamicii. 4) Studiul probabilist informațional al structurilor prozodice a tranșat în favoarea lui Ibrăileanu disputa privind capacitatea unor metri de a adera în mod inegal la diferite stări sufletești. Și mai notați, vă rog, un exemplu. Înainte de discuția noastră, tocmai citeam o poezie pe care Adrian Păunescu i-a dedicat-o lui Marin Preda. Sub impresia proaspătă a lecturii, mi se pare de-a dreptul misterios faptul că în această frumoasă poezie cuvântul dumneata dobândește o căldură pe care nu o are în vorbirea obișnuită, unde acest mod de adresare are chiar o nuanță neutră sau peiorativă. Este probabil, însă, că acest mister se va reduce la o analiză ulterioară.
– În concluzie?
– Cine nu simte poezia nu are ce căuta în „poetica matematică”.
– O întrebare pe care voiam să v-o pun încă de când, cu ani în urmă, a apărut cartea Dumneavoastră „Din gândirea matematică românească”. Credeți că matematica – atât de universală și de abstractă – are și un specific național?
– Problematica matematicii este influențată de gradul de dezvoltare socială. De exemplu, faptul că industria românească s-a dezvoltat cu întârziere a provocat o întârziere corespunzătoare în dezvoltarea matematicilor aplicate. Prin compensație, am dezvoltat mai mult matematica teoretică. Există apoi anumite tradiții care se creează în procesul de dezvoltare a științei. Faptul că primii noștri matematicieni și-au făcut doctoratul cu precădere în Franța, într-o perioadă de mare avânt al analizei matematice, a determinat o preocupare corespunzătoare la noi în țară, preocupare care a dat naștere unei tradiții românești de cercetare în acest domeniu.
– Vă mulțumesc!
Ilie Purcaru