Închisoarea trupului și a minții:
DE VORBĂ CU DEȚINUȚII de la Rahova


La inițiativa Administrației Naționale a Penitenciarelor, în cadrul unui proiect derulat de Direcția de Reintegrare Socială, am avut plăcerea să-mi prezint cartea „Condamnarea la viață” în fața deținuților de la Penitenciarul Rahova. Invitația a fost justificată de faptul că acțiunea romanului se petrece în mare parte într-o închisoare de maximă securitate, iar eroul principal este un deținut. Dar nu la carte vreau să mă refer, ea are drumul său, ca un copil care pleacă, odată ce a văzut lumina tiparului. Mai degrabă, aș căuta să împărtășesc cu voi, dragi cititori, sentimentele care m-au cuprins acolo unde, recunosc, am pătruns cu oarece emoții.
Din capul locului trebuie să spun că surpriza de care am avut parte a fost una deosebit de plăcută. Administrația a organizat foarte bine evenimentul, selectând acei deținuți înclinați pentru studiu, cu o cultură peste medie, aflați într-un regim de detenție deschis și semideschis. În plus, am avut alături de mine o personalitate a vieții universitare, doamna Silvia Osman, profesor la Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA, care a reprezentat Editura Universitară. Dar chiar și așa nu-mi închipuiam să întâlnesc în sala de club a penitenciarului 60-70 de oameni avizi de cunoaștere care să pună întrebări și să abordeze subiecte existențiale din cele mai grele. Dacă aș fi închis ochii, m-aș fi crezut mai degrabă în aula unei universități decât la pușcărie. Deja nu mai era vorba doar despre cartea mea. Am discutat despre Don Quijote care și-a creat o lume a lui, diferită de cea reală, relativitatea percepțiilor, modul cum se stabilește vinovăția, închisoarea trupului și închisoarea minții, despre Dostoievski cu al său roman „Amintiri din casa morților”, am dezbătut problemele de conștiință, cele de natură psihică în care frustrarea, furia, resemnarea, umilința ating uneori limite extreme. Am fost corectat cu delicatețe și mi-am însușit punctul lor de vedere că nu putem vorbi de probleme psihice, termenul este impropriu, întrucât mulți dintre ei nu au ajuns acolo bolnavi, ci mai degrabă este vorba de suferințele psihice pe care sunt nevoiți să le îndure într-un mediu privativ de libertate. La final, au cumpărat cărți și am semnat autografe promițându-ne să ne revedem după ce vor citi cartea într-un fel de dezbatere despre cum au perceput firul epic, ce rezonanță a avut în ei. Conducerea penitenciarului și-a dat acordul.
Am făcut parte din acest proiect mai amplu, intitulat „De vorbă cu personalitățile”, convins fiind că particip la o activitate socială, educativă, de recuperare a deținuților ca indivizi dezirabili pentru societate și mi-am dat seama că cel reeducat am fost chiar eu. Chinuit de prejudecăți și stereotipii, mi-am dat seama că ar fi cazul să le las baltă. Până la urmă toți suntem oameni și toți mai greșim câteodată. Iar dacă unii se întorc acolo de unde sunt eliberați, nu este numai vina lor. Poate că este și vina noastră.