În viziunea noii Legi a Sănătăţii serviciile medicale devin marfă de tarabă

Atunci când un înalt funcţionar de stat îşi dă demisia pentru bulversarea grosolană a domeniului de activitate pe care îl coordonează înseamnă că situaţia provocatoare a unui astfel de gest depă­şeşte limitele convenite în accepta­rea pro­gramului de guvernare. Asta s-a în­tâm­plat cu eminentul doctor Raed Arafat care şi-a văzut grav compromisă toată opera sa de construcţie a SMURD, la care a lucrat peste 20 de ani, prin impu­nerea acceptării cu orice preţ a unui act normativ aberant aşa cum este Legea privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România.

Dacă eşti sănătos la cap, nu poţi să nu observi că proiectul Legii Sănătăţii propus de coaliţia PDL–UDMR–UNPR nu reprezintă altceva decât însăşi ideologia actualei guvernări bazată pe principiul antiuman: „Ai bani, trăieşti, nu ai bani, nu trăieşti”. De la un capăt la altul al incriminatului demers legislativ care vine să distrugă tot ce s-a mai făcut bun în perfecţionarea sistemului naţional de sănătate nu se vorbeşte decât despre predominanţa banului: creşterea costu­rilor pentru toate serviciile medicale şi de administrare a fondurilor, transformarea, în perspectivă, a spitalelor în societăţi comerciale şi privatizarea acestora, excluderea mecanismelor de control al cheltuirii banilor de sănătate, ignorarea pachetului de bază care să asigure serviciile medicale elementare într-o ţară care se doreşte a fi democratică etc., etc.

A devenit notoriu şi îngrijorător faptul că, cu excepţia medicinii de familie, în toate celelalte sectoare sanitare s-a acuti­zat deficitul de personal medical de specialitate. Lansarea proiectului Legii Sănătăţii vine după 4 ani de când se petrece grava hemoragie de personal medical spre alte ţări, timp în care Româ­nia a rămas fără 9.500 de medici şi un număr dublu de asistente medicale. Însuşi Ministerul Sănătăţii recunoaşte că, la ora actuală, în Unităţile de Primiri Ur­genţe (UPU) există o lipsă de 42% din nece­sarul de medici, iar serviciile de am­bu­lanţă funcţionează cu 20-25% mai puţin personal. Grave probleme în aco­perirea necesarului de specialişti au apărut în secţiile de chirurgie, cardiologie sau medicină internă. Azi sistemul sanitar românesc dispune de 1,5 medici la 1000 de locuitori, comparativ cu 3,6 la mia de persoane în ţările europene. Până şi în Bulgaria   s-a atins un procent de 2,7 medici la 1000 de locuitori!

Or, ca să stabilizezi personalul spe­cia­lizat în sănătate, nu explozia priva­ti­zării, cum cere proiectul de lege, este solu­ţia prioritară, ci, în primul rând, creş­terea veniturilor din sistem. La noi, însă, salariul unui medic rezident nu sare peste 850 lei în mână, iar medicii primari cu o vechime şi experienţă de peste 25 de ani abia dacă primesc un salariu de 2.500 lei.

Lucrurile sunt şi mai grave în asigurarea asistenţei medicale la sate, sector ignorat de proiectul noii legi, deşi în mediul rural unde trăieşte 46% din populaţia României, practică profesia doar 11% din numărul total existent al medicilor. În faţa acestei situaţii pun promisiunile pe care PDL le-a făcut în anul electoral 2008 cu privire la moder­ni­zarea sistemului de sănătate din mediul rural. Citez ad literam din Platforma PDL: „Programul de Guvernare 2009-2012, Capitolul 6, Sănătate, Subcapitolul 6. Stimularea folosirii de personal medical contractual pentru asigurarea cu perso­nal în zonele sau domeniile deficitare, plata în funcţie de eficienţă şi de finalitatea actului medical” ş.a.m.d.

Realitatea se vede în toată goli­ciunea ei din radiografia noului proiect de lege a sănătăţii. Se lansează pe piaţă, dar nici măcar nu conturează ce va cuprinde pachetul de servicii de bază de care vor beneficia în continuare cetăţenii, mai ales din zona pensionarilor, a locui­torilor de la sate şi a plebeimii urbane.

Concluzia este mai mult decât dure­oasă: noua lege va abandona total principiul medicinii tradiţionale româneşti „Un sistem de sănătate centrat pe nevoile pacientului”. În viziunea iniţiato­rilor legii, serviciile medicale vor fi scoase pe tarabă ca orice marfă mai mult sau mai puţin vandabilă.