În jurul lumii, pentru a doua oară

7. Un vis împlinit

Pacificul este cea mai mare întin­dere de apă de pe suprafața globului. Este mai mare decât celelalte mări și oceane ale lumii la un loc, având o lățime de 16.000 km. Sunt situații când Insula Paștelui nu poate fi vizitată din cauza timpului nefavorabil. Noi am avut noroc de fiecare dată, adică în trei rânduri. În schimb, insula Pitcairn sau Baunty Island ne-a oferit șansa de a o vizita doar o dată. La primele tra­ver­sări, vremea nu ne-a fost prielnică, așa că locuitorii ne-au vizitat pe vapor. Și-au expus obiectele din lemn, papirus, piatră, vestitele timbre poștale, obiec­tele de îmbrăcăminte cu însemnele in­su­lei. La sfârșit, ne-au prezentat în sala de teatru un mic spectacol artistic. De data aceasta norocul ne-a surâs. Vremea a fost bună, încât bărcile noastre au reușit să ajungă la mal. Căpitanul ne-a spus că în ultimii 10 ani este prima dată că a putut autoriza această procedură.

Insula Pitcairn este de origine vulcanică, fiind întinsă pe 5 kmp, de jur împrejur neexistând posibilitatea să acos­tezi datorită stâncilor ce se ter­mină brusc în ocean, cu excepția unei scurte porțiuni înguste, unde se poate și de unde pornește un drum foarte abrupt care îi conduce pe vizitatori către un platou, unde se află satul Adamstown, cu cca. 50 de suflete.

Am descris, într-o carte a noastră, istoria acestor locuri îndepărtate și greu accesibile. Amintim doar că popu­­lația de azi descinde din marinarii de­zertori de pe corabia engleză Baunty, conduși de Christian Fletscher, ofițerul secund al căpi­ta­nu­lui Blight, care, în numele coroanei en­gleze, urma să transporte din Tahiti lăstari ai arborelui de pâine în coloniile britanice din Caribic, în scopul comba­terii foametei în rândul sclavilor aduși acolo la muncă. Revoltații, după ce i-au lăsat la apă pe căpitanul Blight, pe ofițerii și pe matrozii rămași credincioși coroanei engleze, au revenit în Tahiti, au îmbarcat femei și bărbați dornici de aventură și au plecat în căutarea unui loc foarte izolat, unde să nu-i ajungă mâna lungă a justiției britanice. Acesta va fi inaccesibila insulă Pitcairn, bo­ga­tă în vegetație. Cu timpul, prin împe­re­che­rea cu tahitiencele aduse, ia naș­tere un grup de populație creolă, care va vorbi un dialect amestecat între en­gleză și polineziană. Datorită unor con­flicte, Fletscher salvatorul va fi asa­sinat, din păcate, de către tahitieni, locul de conducător fiind preluat de John Adams, ulterior achitat de Re­gi­nă, insula devenind, în 1838, colonie engleză.

Prin urmare, am avut șansa să punem piciorul și pe acest singuratic petec de pământ din Pacific. Din micul port, un drum betonat cu pantă de 17 grade ne conduce pe un platou aflat în mijlocul unei vegetații luxuriante și a unor păduri virgine. Gospodăriile insu­la­rilor se întind pe sute de metri de-a lungul unei străzi pavate cu plăci din beton, fiecare având gravat numele celui ce a turnat-o. Se află aici și un mic muzeu cu unelte, cea ce atestă că insula a mai fost populată; se mai gă­sesc obiecte de pe Baunty și va­lo­roa­sa biblie a lui Christian Fletscher. Tot pe insulă îi atrag pe vizitatori cimitirul, cu mormântul lui Fletscher, biserica ad­ventistă, localul poștei, tribunalul, școala, clubul, tunul și ancora de pe vasul Baunthy. În scuarul principal, pe mese se află diverse amintiri, iar vizitatorii au posibilitatea de a trimite vederi celor dragi. Într-o altă călătorie, am trimis de pe vapor cărți poștale cu vederi, dar n-au ajuns la destinație. Se pare că timbrele și ștampila poștei de pe Pitcairn sunt atât de rare, încât chiar pe poștași îi tentează asemenea colecții rare.

Am avut însă și o surpriză plăcută, anume să fim invitați în casa ultimului urmaș a lui Christian Fletscher, cel pe care îl cunoscusem la întâlnirile de pe vapor în urmă cu câțiva ani (vezi foto: Irina, împreună cu Christian, în casa acestuia). Este tot înalt, dar mult slăbit și îmbătrânit; ne-a salutat împreună cu soția sa, oferindu-ne prăjituri de casă și un suc delicios de Pasion Fruit. Casa lor este destul de mare, iar ca­me­rele se impun prin varietatea ta­blourilor și a fotografiilor de la diverse întâlniri cu oficialități engleze și turiști, dar și printr-o bibliotecă deosebită.

Am părăsit spre seară acest loc mis­terios cu o bucurie în suflet de ne­descris de a fi cunoscut, la ei acasă, niște oameni fericiţi și de-a dreptul liberi. Nu tu sindicate, partide politice, contradicții, impozite, bănci, asigurări, legi sau alte chestii pe care noi nu le mai putem suporta. Copiii acestor oa­meni, care iradiază de liniște și mulțu­mi­re sufletească, învață în școala insulei până la vârsta de 12 sau 13 ani, după care merg în Noua Zee­lan­dă, o parte din ei reîntorcându-se acasă.

În zilele care au urmat am comen­tat cu noii prieteni cele văzute. Trist este că multora, deşi sunt în vârstă, le lipseşte romantismul. De fapt, ne aflam pe vapor ca să cunoaştem locuri şi oameni noi, nu să ne îndopăm cu mâncare bună şi să stăm cu burta la soare pe punţile vaporului şi în jurul piscinelor, comentând cu ce s-a mai îmbrăcat doamna cutare sau cutare, ori cât de mult a băut domnul X. În afara celor care ne fac viața frumoasă pe vapor, în primul rând Robertino, maitre d´hotel, un român adorabil pe care l-am înfiat deja, Holger Winkler și Christian Rippel, directori de hotel și de croazieră, Edy Tegger, pianistul (tot român), am întâlnit aici și pasageri, ca şi noi, cu care este o plăcere să te în­treții. Între aceștia, doamna Steg­bauer, cu birou de turism în München, Vanda si Peter Martin, mari artiști muzicanţi din Hanover, el fiind cel mai mare flautist din Germania, preotul Hu­bertus Raabe, un om foarte plăcut şi cultivat, Margita Hildebrand, cea care a făcut tot design-ul vaporului. Am avut ocazia să vorbim mult cu aceşti minunați oameni, să petrecem îm­preună clipe frumoase cu diverse ocazii, în excursii, pe puntea vapo­ru­lui, într-un bar sau după unele spec­tacole. Au aflat de la noi multe lucruri despre România, despre care aveau imagini eronate.

Câteva date despre pasagerii va­po­rului: 99% dintre ei sunt nemți. Sin­gu­rii străini sunt artiştii care ne oferă seară de seară o oră de spectacole, mai ales muzicale. În general, pe va­poarele nemţeşti public străin întâl­nești foarte rar. Cauzele sunt multiple, le-am analizat în decursul timpului şi le vom comenta cândva. Un lucru de reținut: o asemenea croazieră nu și-o permite oricine. Interesant, călătoresc mulți tineri. Ca peste tot, tineretul este formidabil, prietenos, comunicativ, respectuos, exuberant şi tolerant, calităţi care celor mai bătrâni, în special celor proveniţi din Germania de Răsărit, nu le aparţin.

După încă două zile de mers pe ocean, ajungem în Polinezia Fran­ce­ză, cea mai întinsă suprafaţă de apă şi pământ din Pacific. Cele 130 de insule, în suprafaţă de 4.000 kmp, sunt întinse pe o suprafaţă de apă mai mare ca Europa, fiind împărțite în cinci grupe: Gambiere, Tuamotu, Marquise, Australe şi ale Societății; sunt înalte, de origine vulcanică sau joase, plate, atoli.

La prima escală în Fukarava, aparţinând grupei Tuamotu, cel mai mare atol din arhipelag, cu atoli lungi, înguşti ca o panglică ce se ridică numai câţiva metri deasupra nivelului apei, Robertino ne-a organizat pe plajă un barbeque cu cârnaţi, garnele gigante, piept de pui, salate, fructe şi un bar în mijlocul apei. A fost ceva unic, mai ales baia minunată într-o apă cristalină ca smaraldul. Nu a fost uşor să cari totul cu bărcile la mal şi, pe deasupra, şi 450 de oameni.

Ziua următoare ne-am trezit în Tahiti, cea mai mare şi importantă insulă a Polineziei Franceze. Papetee, oraşul principal, inima Arhipelagului, este legată de celelalte insule şi de Continente prin ferryboaturi şi curse aeriene. Vizităm acest oraș pentru a treia oară. Are 80.000 locuitori, este un oraş elegant, cu străzi comerciale mo­derne, cu o piaţă imensă şi multic­o­loră. Admirăm și de această dată cocheta Catedrală Notre Dame şi o stradă costală, Bulevardul Pomaré, artera principală şi promenada marină, care ne conduce în frumosul parc Bouganville, cu statuia celebrului navi­ga­tor francez (vezi foto), precum și cu două tunuri din cel de-al doilea război mondial. Trecem prin centrul Vaima, cu restaurante, cafenele, magazine şi cu muzeul Perlelor, amintind cu aceas­tă ocazie că Tahiti este renumită în lume pentru perlele negre. În afara ora­şului, în direcția est, vizităm mor­mân­tul lui Pomarè, cu sticla de alcool, ca simbol de viciu avut în viață, Plat­forma One Tree Hill, nume dat de James Cook. Aici aflându-se la vre­mea aceea un frumos copac roșu în formă de coral. Copacii de coral au coroana în formă triunghiulară, cu vârful în jos. Mai departe, se află vârful Venus și Golful Matavai, locul de de­barcare a căpitanilor Samuel Wallis şi James Cook, stâncile cu gurile suflan­te, prin care valurile ce intră în grotele subacvatice țâșnesc ulterior prin orificii la exterior, apoi cascadele Vaimaruta, fortul Travao, grădina botanică cu mu­zeul Gaugain, muzeul Papara, grota de Mara şi Muzeul Insulelor Tahitiene, cu expoziţia de vase canuu şi ancora corabiei lui Cook. Toate acestea le-am vizitat cu ajutorul unui taxi și ne-au luat o jumătate de zi. O frumoasă surpriză a fost vizita expoziției de tablouri a renu­mitului pictor francez Bouillaire, care a trăit mulţi ani în Tahiti, pictând cu multă căldură chipuri de localnici. Un asemenea tablou am cumpărat în urmă cu 11 ani în Bora Bora. Mireille, o descendentă a familiei pictorului, care conduce expoziţia şi cu care ne-am întreţinut, ne-a oferit o carte biblio­gra­fică, rugându-ne, dacă ajungem în Bora Bora, s-o vizităm pe prietena ei Linda, cea care conduce galeria de unde am cumpărat tabloul. Ca să vezi ce mică e lumea! O poveste intere­san­tă am aflat-o de la Vanda. Soțul ei, ves­titul flautist Peter Martin, în excur­sia la casa Gaugain a găsit o carte pe care o căuta de 40 de ani, intitulată „Nou Nou”, despre viaţa marelui pictor, cu unele copii ale marelui artist. Imaginaţi-vă cum o carte îl poate face fericit pe un om. Dar pentru asta trebuie să ai clasă, să fii un om deosebit, foarte cultivat.

Vizavi de Tahiti se află Moorea, o insulă feerică, muntoasă, extrem de verde, de forma unei inimi, având la bază două golfuri, Opunohu și Cook, singurele accesibile, restul insulei fiind înconjurată de o barieră-riff-de corali. Satele Papeotai, Paopao, Temae, Afa­reai­tu sunt principalele așezări turis­tice cu magazine, cafenele, restau­ran­te și cu frumoase case din lemn, în stil colonial, cunoscute şi sub numele de case de vanilie, aceste culturi fiind aici la mare căutare. Interesantă este și bise­­rica Saint Josef, cu pictură ce înfă­țișază tahitieni în loc de sfinți, precum şi biserica octogonală din Papeotai, cea mai veche din Polinezia. Pe insulă se găsesc plantaţii de ananas, mango, avocados, pampelmus, papaya şi vanilie, precum şi păduri întinse de salcâmi, mahagoni și teak. Turismul s-a dezvoltat tot în zona nordică, cea de sud fiind exclusiv indigenă. Sofitel și Beachcomber International sunt, pe lângă altele, cele mai importante baze hoteliere, de sport nautic și plaje.

Neavând un port, vizitarea se face cu bărcile vapoarelor, care pendu­lea­ză de dimineaţa până seara spre debarcaderul din golful Opunohu. O baie într-o apă minunată şi apoi o bere rece în pool-ul modernului Hotel Inter­na­­tional a încheiat ziua în care am mai cunoscut şi doi oameni deosebiţi, familia Krämer, el director economic şi soţia sa secretară șefă a unui centru de recuperare medicală din Linz.

În încheiere, ceva hazliu: căpi­ta­nul, care nu părăsește vaporul nicio­dată, ca să nu se plictisească, la fiecare escală scoate o undiţă şi de la înălţimea punţii de comandă aruncă momeala în speranța că poate prinde ceva. Până acum, se pare, că nu a avut noroc. La masa de seară, Rober­tino ne-a mai pregătit o surpriză, pe puntea din faţa restaurantului, într-o tigaie enormă, în care a prăjit mai multe feluri de peşte proaspăt, cumpărat din Moorea. A fost un deliciu.