În jurul lui Eminescu, la Chișinău (1)
Au trecut câteva zile de la încheierea primei ediții a Festivalului Mondial al Eminescologilor, desfășurat la Chișinău, la început de septembrie. Suficiente, ca să-mi pot aduna gândurile în aceste câteva pagini. Au vorbit la acest congres specialiști din diverse țări despre viața și opera lui Mihai Eminescu, au prezentat opinii mai mult sau mai puțin cunoscute, dar ideea centrală a rămas aceeași pe care o cunoaștem de la G. Călinescu încoace: „Maiorescu și Eminescu erau metafizicieni, adică filozofi intemeiați pe speculațiune din care tindeau să derive un sistem practic omogen: o etică, o estetică, o politică, gânditori preocupați de forma gândirii, nu de conținutul ei, cu atât mai rari într-o vreme când proaspătul cărturar român era atras de înfățișarea fizică a universului, de un dor enciclopedic.” Ce concluzie se trage de aici? Că Eminescu nu putea fi decât un reflex al acestei lumi, un agent al ideii morale, un cântător a tot ce înseamnă dragoste, curățenie, sănătate morală și sufletească înaltă. Nimic mai fals. Interesele politice și propagandistice derizorii, dar și reaua credință sau ostilitatea unor alogeni au deformat de atâtea ori adevăratul spirit al operei lui Eminescu – poetul și ziaristul. Pentru că nu putem vorbi doar de Eminescu – poetul, făcând abstracție de Eminescu – gazetarul, a-i ignora munca sa peste puteri la masa de scris, „lungă, plină cu jurnale”, unde el „lucra neobosit ceasuri întregi, vara numai în cămașă și pantaloni, cu mâinile pline de cerneală violetă și fața obosită și neorânduită.” E de mirare deci, că în 1964, la împlinirea a 75 de ani de la moartea Poetului Nepereche, tocmai G. Călinescu sublinia, într-o conferință rostită la Academia Română, că viața acestuia „se confunda cu opera, Eminescu n-are altă biografie“. Autorul „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent”, făcând această remarcă, avea în vedere doar opera poetică a lui Eminescu („el a scris în versuri o zguduitoare biografie“). Eminescu a scris însă o biografie tot atât de zguduitoare și în proza de ziar, „rodul, de altfel, al singurei sale profesii și al unei vocații paralele”, cum observa Șerban Cioculescu, în 1939, într-un articol apărut în „Revista Fundațiilor Regale“. Cele douaă biografii și vocații se întrepătrund și se contopesc într-o personalitate complexă și unitaraă. Nenumărați eminescologi consideră că munca de ziarist – îndeosebi în perioada când a lucrat la „Timpul“ – a fost mai importantă și, oricum, mai urgentă decât cea de poet. O dovedesc dăruirea, rigoarea documentării din cele mai diverse și mai autorizate surse, gravitatea, intransigența, pasiunea („Pasiunea înaltă, pasiunile înjosesc“ e o magnifică reflecție a sa care a și fost selectată într-o antologie de maxime celebre din întreaga lume) și, nu în ultimul rând, arta (acesta este cuvântul) cu care a practicat ziaristica. Am citat din publicistica lui Constantin Cornoiu, „Eminescu, gazetarul intolerabil”, articol apărut recent în revista „Cultura” a Fundației Culturale Române. Deseori, cu „mâinile pline de cerneală violetă și fața obosită”, Eminescu era îndemnat să meargă să se odihnească. El răspundea invariabil: „pe cine să las în locul meu?“ În fond, Eminescu își asumase o misiune care îl ridica mult deasupra evenimentelor vremii, fiind „modelul scriitorului român, cerebral, activ, angajat”, cum îl numea Mihai Ungheanu. A fost poetul total, poetul național și universal, poetul nepereche a cărui operă învinge timpul, după cum afirmă G. Călinescu, dar el a fost și gazetarul total. La urma urmei, pe cine ar fi putut lasa Eminescu în locul lui ca poet?! Pe cine ar fi putut lăsa în locul lui ca gazetar!? Eminescu a fost o personalitate copleșitoare, a fost poetul și gazetarul care a exprimat cel mai bine și cel mai complet spiritualitatea românească. El este actual și astăzi și va fi actual și peste o mie de ani!