Du-te la...
Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

15 decembrie 2019

Hoinărind pe străzile vechiului Râmnic


mihail_titi_gherghina

Strada Apostol Dumitrescu, fosta Călăraşilor, între Radu de la Afumaţi şi Traian

Începând cu acest articol, ne propunem să prezentăm locaţii şi din zonele mai mărginaşe ale oraşului. Avansăm cu noi informaţii şi dezvăluiri din noianul cu amintiri ale Râmnicului pierdut, Râmnicului de altădată.
Vom începe cu un segment al străzii Colonel Apostol Dumitrescu, fosta Călăraşilor, până la anul 1920. A fost una din arterele de circulaţie importante care traversa Râmnicul de la est la vest, în partea de sud a cetăţii. În a doua jumătate a secolului XIX încă mai purta numele de Calea Călăraşilor, iar importanţa acestei artere de circulaţie stătea în legătură cu satele din judeţul Argeş cu piaţa centrală a oraşului unde o mare parte a agricultorilor din satele de peste Olt îşi aduceau surplusul de produse agricole.
Trebuie spus că piaţa Râmnicului a avut mai multe locaţii, dar către finele secolului XIX, a fost mutată de pe terasa de azi, alături de Iazul Morilor, teren cumpărat de primărie de la Preda Mişcurici, loc unde se află şi acum. Piaţa a servit, din cele mai vechi timpuri, drept centru de aprovizionare a populaţiei cu toate produsele agricole posibile. Copleşită de zgomotul asurzitor pe care negustorii şi precupeţii îl făceau prin reclama lor cu voce tare doar-doar s-or lipi de vreun client, piaţa era un reper unde viaţa vibra pretutindeni.
Cum arăta oraşul în a doua parte a secolului XIX?
Pictorul maltez, contele Amedeo Preziosi (1810-1882) realizează o pictură a pieţii din Râmnic la 9 iulie 1869. El reuşeşte să imortalizeze toata forfota locului adusă de negustori, ţărani şi ceilalţi trecători, amestecând-o în viile culori date de costumele naţionale pe care aceştia le poartă. Splendoarea portului vâlcean devine astfel cunoscută prin femeile măritate cu capul acoperit sau cu cârpe subţiri de diferite culori, cu marame albe ce atârnă până spre călcâie. Iile şi fotele lor sunt lucrate cu deosebită îndemânare şi artă, atrăgând imediat toate privirile. Fetele mari cu capul descoperit, cu coada de păr lăsată pe spate sunt sprintene şi voioase, dar, în acelaşi timp, mândre nevoie mare că atât iile cusute cu arnici sau umplute cu fir, cât şi fotele strânse în jurul trupului, sunt lucrate numai şi numai de mâna lor.
În drumul lor către piaţă, şirurile de care cu boi, încărcate cu nenumărate sortimente de produse treceau grăbite, rând pe rând, pe lângă două clădiri impresionante nu doar prin mărimea lor, cât mai ales prin eleganţa liniei lor arhitectonice. Prima, de la intersecţia cu Radu de la Afumaţi, era casa Ştefan Drăghicescu, ridicată de mâna arhitectului Alfred Cernea, între 1911-1912 şi care costase 52.000 lei. La început, etajul era spaţiul Hotelului Metropolitan, în vreme ce parterul a găzduit mai multe magazine.
Din 1927, la Râmnic se înfiinţează Şcoala de Menaj pentru fete, care va fiinţa sub acest titlu până în 1935, când va fi rebotezată şcoala I.G. Duca şi mutată în casa Ştefan Drăghicescu, unde, la etaj, funcţionau dormitoarele iar la parter sălile de clasă şi laboratoarele, până în 1949.
Strada Călăraşilor (1887) Colonel Apostol Dumitrescu (1920):
Casa Ştefan Drăghicescu
Casa doctorului Deşliu – 1912
Banca Naţională a României – 1927
Casa avocat Popa
Casa doctor Nisipescu.
A doua clădire reprezentativă era casa lui C-tin Ionescu (Precupeţu). Construcţie mare, cu parter, ridicată între anii 1901-1903, se remarca prin stilul arhitectonic cu multe elemente decorative de inspiraţie barocă. În centru, avea o logie marcată de două coloane cilindrice terminate cu capiteluri în stil ionic. Bata coloanelor era încadrată de o balustradă din zidărie cu paluştri. Pervazul ferestrelor era marcat de grupe de câte şase paluştri moderni din zidărie. La partea superioară a ferestrelor, se găseau frontoane şi ancadramente, având la mijloc blazoane florale. Acoperişul cu patină mică, deasupra cu o lucarnă de formă pătrată, care lumina podul. Antablamentul de sub acoperiş era în stil neoclasic. Cupola era de formă tronconică cu două lucarne cilindrice, iar totul era învelit cu tablă în solzi de peşte. În această clădire, la 1905, funcţiona Banca Vâlcea, înfiinţată la 1899, fiind cea dintâi de acest gen din tot judeţul. Din păcate, pe acest loc sunt acum blocuri de locuinţe.
În ce a constat farmecul de odinioară al Râmnicului? Este întrebarea fără vârstă pe care şi-o pune oricine ne citeşte serialul, iar răspunsul meu e simplu: firul timpului redat de clădiri! Aceasta este imensa şi irepetabila pierdere a Râmnicului, o rană imposibil de vindecat…
Imaginile de atunci sunt mărturiile unor construcţii râmnicene măcinate pe alocuri sau acoperite de muşchii vremii dobândind o tonalitate roşiatic-aurie-verzulie sau chiar cenuşie, încărunţite bine de tot însă tot falnice, sfidând cu mândrie anii care s-au dus, purtând demn haina de martor al vieţii botezate cu numele de Patina Vremii.
În apropierea pieţei, se înmulţesc cârciumile, pe trotuarul din faţa lor, ucenici şi şorţuri murdare făceau opturi cu o pâlnie pentru a mai linişti praful străzii de la adierile de vânt. Dughenele cu miros de cafea, peşte sărat şi alte câte Dumnezeu mai ştie ce mirodenii, te avertizează prompt că te apropii de piaţă.
În drumul nostru către centrul oraşului, am ajuns în dreptul unui ansamblu de trei case: Casa Frâcea Ion, de meserie cârciumar, fosta casă a lui C. Avramescu, ridicată la 1914, casa soţilor Ana şi Nicolae Boranciu, ridicată la 1908 şi casa Bloţ, ridicată la 1930.
Prima prezenta o arhitectură mai deosebită chiar dacă a fost ridicată în prima jumătate a secolului trecut. Casă mare, cu parter şi etaj, era amplasată pe partea stângă a străzii cum veneai dinspre Traian. Parterul era despărţit de etaj printr-un brâu foarte lat care se termina sub ferestrele de la etaj. Soclurile acesta de la etaj erau ornamentate cu motive geometrice curbe. Ancadramentele şi frontoanele ferestrelor erau suprasaturate de decoraţii. La mijlocul acestora, la fiecare fereastră se distingeau blazoane cu bogate motive florale. Acoperişul cu pantă mică, frizele de sub streaşină fiind formate din multiple structuri şi console cu elegante motive. Intrarea principală se făcea pe sub un balcon sprijinit de console cu motive florale. La parter, funcţiona ani de-a rândul cârciuma cu firma „La Calul Bălan cu şaua verde şi frâul de mătase”.
Între 15 decembrie 1914 şi anul 1928, conducerea cârciumii a ţinut-o Ana I. Boranciu, din 1928 fiind preluat de soţ.
În continuare, pe aceeaşi parte de stradă, se afla casa profesorului Renăr, căsătorit cu fiica comerciantului Ion Puchiu, născut la Cluj, în data de 5.11.1876. Casă cu arhitectură modestă, la stradă peretele casei era marcat de două ferestre cu ancadramente simple. Urmează un corp de clădire în interiorul curţii care face corp comun cu casa Puchiu, care la parterul clădirii avea deschis, de la 16 ianuarie 1903, un magazin cu băuturi spirtoase cu desfacere în en-gros dar şi en-detail. Tot la acest parter, în timp, au mai fiinţat Banca Vâlcea, 16 septembrie 1931 este înfiinţată cu sediu în această casă, un magazin de chimicale, un magazin cu lactate, având firma Lacto Mioriţa şi o librărie până la demolarea casei.
De la stânga la dreapta, casele Ion Puchiu, clădirea cu etaj, casa Renăr, cu doar câteva zile până la demolare, proces efectuat în două etape. De aceea, prezentarea străzii am început-o de la colţul Radu de la Afumaţi, fosta Brutarilor, cu Traian, tocmai pentru că acele case au dispărut în a doua etapă.
La intersecţia cu strada Traian, se afla una din casele cele mai vechi ale oraşului, destul de mare, pe două străzi (Dorobanţi, în stânga – General Praporgescu, în dreapta) strada Călăraşilor – colonel Apostol Dumitrescu.
1876.
1 – 1876 proprietară, Marghioala Chiovici, 1899, proprietară Elisa Soloveanu, 1901-1908, proprietar Vasile Pârvu, 1908-1918 – Titu Gârboviceanu, 1918-1923 N. Anghelescu, 1923 – C. Ceauşu, ultimul proprietar până la naţionalizare.
Cu faţa spre Piaţa Trăsurilor, s-a găsit o cafenea condusă de către Ilie Niculescu, „Cafeneaua Comercială” se numea, deschisă la 23 februarie 1919 şi a funcţionat până la naţionalizare. După acest episod, acolo a fost o farmacie după care clădirea a fost demolată.
Casa Ghiţescu – Iliescu, clădire cu etaj.
Strada General Praporgescu, fosta Dorobanţi, au funcţionat mai multe magazine:
1929-1938 – magazinul de zaharnicale şi cafea al lui Sarkisian
1925-1935 – drogheria Eintract
1946-1950 – Banca de Credit Oltul
1950-1955 – legătoria de carte şi agenţie teatrală la Bertoli
1955 – a mai funcţionat şi o librărie
După demolarea acestor clădiri, pe locul lor nu s-a mai ridicat nimic, o vreme. Ceva mai târziu s-a amenajat un scuar fără o concepţie în compoziţia plantaţilor.
Acest articol, în colaborare cu cele prezentate până acum precum şi cele care vor urma, încearcă să ofere cititorilor o viziune generală a celor mai vechi imagini, dar care nu de puţine ori ajung să fie considerate de mulţi, drept mituri.
Suntem încredinţaţi că am fi fericiţi să mai putem reda înapoi imagini ale vechiului oraş, imagini care din zi în zi se pierd tot mai mult în pustiul uitării, sub stratul tot mai gros al nepăsării.

Traian – între Mihai Bravu şi Tudor Vladimirescu

Se cunoaşte că Râmnicul, de-a lungul secolelor, a trecut prin toate fazele de dezvoltare posibile. Un sat, la început, adică atunci când Oltenia întreagă era numai un tărâm de sate şi cătune, târg, mai târziu şi un oraş în plină dezvoltare, prin amplasamentul său la răscruce de atâtea drumuri şi interese.
Râmnicul, capitală de judeţ (8 ianuarie 1892), cu întindere destul de mică, populaţia peste 7.000 locuitori, ce ne face să credem că nu se putea deosebi prea mult de târgurile cât de cât mai răsărite, apoi considerat drept cel mai înfloritor oraş al întregii regiuni, după Craiova.
Către finele secolului XIX, populaţia era formată, în majoritate, din agricultori, meseriaşi, dar şi negustori. Un număr mare de străini care au roit dinspre vestul Europei în Râmnic ne convinge că oraşul atrăgea mai ceva ca un mag­net, prin renumita-i poziţie geografică, dar şi importanţa-i economică într-o perpetuă dezvoltare.
Din documentele vremii, ne putem contura o opinie: Catagrafia din 1835 ne prezintă un număr de 89 de familii de italieni, slovaci, cehi, unguri şi evrei stabiliţi în Râmnic.
O descriere rusească a oraşului de pe la 1833 considera Râmnicul drept unul din cele mai frumoase oraşe ale Valahiei, atât prin poziţia sa, cât şi prin linia arhitectonică a caselor sale, în centrul oraşului găsindu-se nenumărate prăvălii în care se vând mărfuri străine de pretutindeni.
Renumite mai erau şi mărfurile aduse dinspre apusul continentului, care erau apoi cumpărate de la târgurile din Lipsca, adică Leipzig.
În Catagrafia anului 1899, numărul străinilor stabiliţi oficial atinge deja 1613 persoane, 779 femei şi 834 bărbaţi: italieni, germani, austrieci, greci, evrei, sârbi, cehi şi albanezi. Construcţia caselor Râmnicului de la 1800 era sub semnul arhitecturii ţărăneşti, cu o varietate de forme determinată de condiţiile economice ale zonei. Sute de case care făceau cândva fala oraşului au fost demolate fără nici un motiv, exemplele cele mai la îndemână fiind tronsonul străzii Traian, dintre Mihai Bravu şi Tudor Vladimirescu. Acum, centrul istoric al Râmnicului înseamnă un număr aproape insignifiant de case care, la rândul lor, sunt lăsate să putrezească efectiv de la o zi la altă fără nici cele mai mic semn de interes ori grijă.
Vom face acum o scurtă prezentare a segmentului străzii Traian, dintre intersecţia cu strada Mihai Bravu (dispărută definitiv) şi Bulevardul Tudor Vladimirescu, segment aproape complet necunoscut publicului larg.
În acest sector, existau şi cele mai multe clădiri impozante cu care oraşul se putea mândri. La nr.17/1 Casa Ştefan Georgescu, ridicată de arhitectul A. Copetti în anul 1907. La nr. 18/3, Casa N. Simian, opera arhitectului C.I. Busuioc, la 1912. Nr. 19/4, casa Toma Niculescu, ridicată tot sub îndrumarea lui Copetti la 1914, iar la nr. 20/5, casa Ştefan Iordănescu, construită în a doua jumătate a secolului XIX şi renovată capital în 1913.
La parterul lor, existau multe magazine şi ateliere care transformau zona într-un al doilea centru comercial râmnicean. Vechii negustori ai cetăţii nu trebuie daţi uitării pentru că pot fi oricând modele viabile de cinste şi respect faţă de clienţii ce le intrau în magazin.
În casa Toma Niculescu funcţiona hotelul Regina Maria, la etaj, condus chiar de către proprietar. Faţă-n faţă cu hotelul, pe stânga, se afla magazinul cu firma „La Ruleta”, deschis în casa I. Dumitrescu de Ion M. Ştefănescu, la 3 septembrie 1927. Din acest magazin, doamnele Râmnicului se puteau aproviziona cu cele mai fine stofe, dar şi cele mai scumpe mătăsuri.
Majoritatea negustorilor aveau o imagine impecabilă atât în rândul comunităţii locale, dar şi în afara Râmnicului.
La intersecţia străzii Traian cu strada Mihai Bravu, Copetti ridică pentru comerciantul Ştefan Georgescu una dintre cele mai reprezentative case din întregul patrimoniu râmnicean. Locul ocupat de acest impozant imobil era deosebit de important atât ca stil de arhitectură, cât şi ca un centru comercial. La fel ca şi multe altele, dispariţia sa a produs o rană imposibil de vindecat în aspectul tradiţional al străzii Traian.
Casă mare cu parter şi etaj, amplasată pe două străzi, reprezenta una din veritabilele capodopere ale arhitecturii noastre râmnicene. Deasupra intrării principale, la etaj, se găsea un splendid bovindou cu trei faţete poligonale, terminat la partea superioară cu o cupolă ce se sprijinea pe un brâu circular perforat de trei lucarne circulare îmbrăcate în tablă modelată.
Cele 11 ferestre aveau la partea superioară frumoase ancadramente, iar clădirea se termina pe ambele laturi peste etajul unu cu o interesantă fereastră fronton, cu volute în stil baroc, elemente care-i dădeau o personalitate aparte. La parter, pe parcursul anilor, au activat mai multe firme, dar cele mai cunoscute au fost farmacia „La Salvator”, condusă de Gh. Izvoranu, în 1914, Speranţa Niculescu, în 1924, şi C-tin Niculescu, în 1931.
Dar cea mai cunoscută dintre toate rămâne renumita Librăria Şcoalelor, condusă de P. Anastasiu şi Gr. Petrescu. Aici, în această librărie, se găseau şi ultimele noutăţi muzi­cale şi literare ale timpului. Care dintre şcolarii de atunci n-a cum­părat de-acolo hârtii împodobite cu flori, cu sfinţi, felici­tări, ce se obişnuiau să se trimită părinţilor şi profesorilor de zilele lor onomastice, de naştere sau Crăciun şi Paşti. Ce se mai găsea acolo? Creioane, condeie de tăbliţe, învelite în hâr­tie aurie, diferite culori, tuşuri, echere, truse de compas etc.
Aceste monumente de arhitectură care pot fi considerate drept o cronică vie a istoriei oraşului de-a lungul secolelor au ajuns una cu pământul în vremea Epocii de Aur, fără absolut nici un motiv, explicaţie sau logică.
Lunga beznă comunistă a lăsat în urmă multe blocuri de locuinţe tipice acelor vremuri, adică reci şi depersonalizate, distrugând iremediabil aspectul de ansamblu al oraşului.
Mihail Titi GHERGHINA

Etichete:

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Ramnicule te iubesc