Despre o antologie lirică mult așteptată. Iubirea de tată

În acest moment, când antologia poetică MAMA se află déjà în rafturile bibliotecilor, a venit rândul antologiei TATA să intre în maxilarele flamande ale tiparniţei. Scriam într-o pagină de început a antologiei MAMA: «În urmă cu mulţi ani, cei care mi-au dat viaţă au plecat la Domnul. Durerea pierderii e greu s-o stăpânești. M-am gândit să găsesc un balsam pentru suflet. Așa mi-a năzărit ideea, într-o clipă de răgaz, să adun, între coperțile a două volume, unul numit MAMA, celălalt TATA, din lirica poeților români.» Tot adunând poezie cu poezie pentru… „Mama”, la un moment dat, când aveam, cred, vreo 100 de pagini, m-am întrebat:
„Oare despre tată nu s-au scris versuri? Pe el nu l-a iubit, poetic, nimeni?! E greu de crezut așa ceva…” Vreo antologie? Am cercetat, în zadar.   Am început căutările, întrebări în stânga și-n dreapta, rugăminţi. Aşa a apărut, iată, pe pe masa mea de lucru şi volumul TATA, o anthologie poetică despre care, oriunde veți întreba, vi se va răspunde că nu s-a făcut așa ceva vreodată.
Am adunat poezie cu poezie o bună bucată de timp, din clasici, din contemporani, aşezându-i în acest volum proiectat cu mulți ani în urmă, în ordine alfabetică. Să nu se supere niciunul! N-a fost truda ușoară nici de data aceasta! O numesc trudă – am mai scris asta și în cealaltă anthologie (despre MAMA) – fiindcă a fost o osteneală de zile și nopți, de câțiva ani încărcărcați de căutări, investigații, de convorbiri telefonice îndelungate, de numeroase corespondențe. Au urmat selecții, consultări, transcrieri, operația de tehnoredactare, corecturi, de câteva ori – și câte și mai câte. Orice ar zice cârcotașii – cine nu are în spate clevetitori?! – a fost un efort intelectual deosebit, o muncă grea, istovitoare, oboseală cât suportă un om hotărât să ducă până la capăt un proiect ambițios.. Rodul ostenelii: câștig pentru suflet!
Dacă poeții clasici rămân cei care îi cunoaștem, eu folosindu-mă de operele lor din bibliotecă, dar şi de internet, că să le adun… rodul, numărul contemporanilor creştea substanţial, de la o zi la alta, marea mea bucurie fiind că poeții pe care îi cunosc au înştiinţat şi pe alții, primind poezii din toate punctele cardinale ale globului, unde se află români de-un sânge cu noi, cei de la Pontul Euxin la cununa Carpaților și până dincolo de Prut, de la Nistru până la Tisa, pământ milenar și veșnic, iubitor și generos, care ne-a apărat și adăpostit la sânul lui, precum mama și tata.
Aprecierile și felicitările au curs din multe suflete curate, nemăcinate de invidie. Am primit și valoroase sfaturi, chiar observații – și toți care m-au intersectat în privințas antologiei merită toată stima mea. Și de acerastă dată mi-au fost de mare folos sfaturile  reputatului gazetar și scriitor Ioan Barbu, pe care confrații, și nu numai, îl numesc, cu un respect aparte, NENEA AL NOSTRU. M-a sfătuit, între altele, să mai trudesc o vreme și să separ poeții clasici de cei contemporani; de asemenea, să fac un capitol separat cu poezia anonimă. Mi-a mai sugerat să încep volumul cu Tatăl Nostru și cu Mihai Eminescu, fiindcă el este Poetul Național, titan între titani. Apoi, ceilalți poeți – în ordine alfabetică. Ca și în cazul celor contemporani, regula alfabetului fiind cea care împacă… orgoliile.
Simt nevoia să fac unele reflecții pe marginea întrebării: De ce Eminescu? Mai cu seamă să explic, în câteva cuvinte, celor tineri ce a însemnat Eminescu pentru generația mea, ca și pentru toate generațiile dinainte, ca și pentru cele viitoare, ca să înțeleagă toți că detractorii lui Eminescu sunt din afara poporului român, a României eterne, ei sunt din rândul dușmanilor, a trădătorilor de tot soiul. Pe care trebuie să-i aruncăm într-un hău de unde să nu se mai întoarcă preintre noi.
Eminescu nu se judecă, el trebuie să ne judece pe noi! Mihai Eminescu a fost și rămâne un poet, neîntrecut, un mare român, o voce care străbate veacurile. Cuvântul lui arde și astăzi, străpunge impostura și tot ce e rău în societatea contemporană, este laserul care face ravagii, după un secol și-un sfert de la trecerea în eternitate, printre politicieni și înavuțiții peste noapte.
Poetul a avut o bună educație filosofică, opera sa fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și de teoriile lui Hegel. Este considerat – și este greu de contestat această opinie – părintele limbii române moderne, care a acceptat şi neologismele, dar care, povățuia, „să fie dacizate”. Daca astăzi spunem Eminescu spunem Limba Română, dacă spunem Eminescu ne gândim la veșnicia României!
Eminescu se bucură de o mare recunoaştere internaţională. Un singur exemplu:NASA i-a  onorat valoarea urcându-i numele pe o stea. Aşa se face că pe planeta Mercur – aflată la cea mai mică distanţă de Soare – există un loc, un crater, numit Craterul Eminescu. Acesta a fost studiat de sonda spaţială Messenger, în 2008, iar cercetările au fost prezentate de către specialiştii NASA la cea de a 41-a întâlnire a „Lunar and Planetary Science Conference”, din 2010. Echipa Messenger a fost, de altfel, cea care a propus acest nume la Internaţional Astronomical Union (IAU) – singurul organism abilitat să oficializeze denumirile corpurilor cereşti. O motivație simplă şi clară: „Craterul a fost numit în onoarea lui Mihai Eminescu, un poet desăvârşit şi influent, care până astăzi este considerat Poetul Naţional al României”.
Iată, stimați și iubiții mei cititori, darul meu pentru voi: antologiile lirice: MAMA și TATA, două tomuri în care se află și sufletul meu. Nu am găsit o poezie specială despre tata în opera genialului Mihai Eminescu. M-am oprit, totuși, la poemul „La Mormântul lui Aron Pumnul.” O scurtă prezentare a profesorului, teologului și criticului literar  Aron Pumnul, ilustru mentor al lui Eminescu, care i-a fost, de altfel, și ca un tată viitorului Luceafăr al poeziei românești: «Aron Pumnul este cunoscut ca adept al etimologismului („Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”) A alcătuit prima antologie de literatură română („Lepturariu rumânesc”, în 5 volume, 1862 – 1865), fiind unul din întemeietorii istoriei literare românești. S-a născut în anul 1818, într-o familie de țărani iobagi din Transilvania. După patru ani petrecuți la Odorhei, Aron Pumnul își continuă studiile la Blaj și Cluj, unde absolvă cursurile de filozofie. În 1843, este numit profesor de filozofie la Blaj dar, în același an, este trimis ca bursier la Institutul teologic „Sfânta Barbara” din Viena. La întoarcerea de la Viena, în 1846, își reia activitatea de profesor de filozofie la Blaj și devine colaborator al lui Timotei Cipariu, alături de care ia parte la întemeierea ziarelor  „Organul luminărei” (1847, devenit, în 1848, „Organul Națiunale”), primul ziar românesc cu litere latine – și „Învățătorul poporului”  (1848). Ca participant la Revoluția de la 1848 – 1849 din Transilvania, Aron Pumnul a avut rolul de mobilizator al primei adunări populare din 18-30 aprilie, care a precedat adunarea națională din mai de pe Câmpia Libertății. La sfârșitul lunii noiembrie 1848, este numit, prin concurs, primul profesor de limba și literatura română la Liceul german din Cernăuți, unde îl are elev pe Eminescu…»
O concluzie: antologia tratează IUBIREA DE TATĂ, o dragoste care devine boală pentru un fiu sau o fiică. Mama este Luna de pe cer, iar tata este Soarele. Luna și Soarele, în frățire veșnică, au zămislit un prunc neasemuit de frumos. Adică  VIAȚA!  Mă gândesc și la o a treia anthologie: COPILUL, ca fruct al iubirii.
Gheorghe Puiu RĂDUCAN