Declaraţie politică a deputatului Dan Mazilu: „Disponibilitatea donării legale de organe, confirmată de actul de identitate”

În urmă cu ceva vreme, deputatul vâlcean Dan Mazilu a susţinut în Parlament o declaraţie politică cu tema „Disponibilitatea donării legale de organe, confirmată de actul de identitate”. Iată ce a transmis Mazilu colegilor parlamentari: „Vin în fața dumneavoastră cu propunerea să eficientizăm și să și facilităm și mai mult transplantul legal de organe și în România. Jurisprudența în vigoare a acestei spețe normeză corect acest domeniu, însă, îl și complică puțin. Spun asta pentru că, citând din lege, «prelevarea de la persoanele decedate, în lipsa acordului exprimat în timpul vieţii, se face numai cu consimţământul scris al cel puţin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor». De asemenea, același text stipulează că «prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor familiei dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule”, ori că „prelevarea nu se poate face sub nici o formă dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea împotriva donării, prin act de refuz al donării avizat de medicul de familie sau prin înscrierea în Registrul naţional al celor care refuză să doneze organe, ţesuturi şi celule. Actul de refuz al donării, avizat de medicul de familie, va fi prezentat de către aparţinători coordonatorului de transplant». Dacă am face un exercițiu simplu de reflecție, stimați colegi, am descoperi că majoritatea românilor nu au auzit de Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule. Mai mult, deși poate că mulți își doresc să își doneze organele în cazul în care ar ajunge victime ale unui accident mortal, poate că nu își permit, pe timpul vieții, să achite taxele notariale pe care le presupune înscrierea în Registrul donatorilor. Din aceste motive, consider că ar fi mai ușor de aplicat modelul american care ne-ar scuti de costuri suplimentare, bătăi de cap inutile și ar duce și la salvarea mai multor vieți omenești.

În opinia mea este mai simplu să optezi pentru transplantul de organe în timpul vieții și acest lucru să figureze printr-un însemn trecut pe actul de identitate, decât să alergi pe la notari sau să îți pierzi timpul și banii identificând Registrul naţional al donatorilor de organe, apoi să treci prin furcile caudine ale birocrației din acest domeniu. În sprijinul aprecierilor mele, stimați colegi vă aduc la cunoștință că transplantul de țesuturi și de organe este una din formele de vârf ale practicii medicale contemporane, care transformă suferința în speranță pentru mai multă viață. Dar lipsa organelor e o problema reală. În cazul organelor, diferența dintre cerere și ofertă este enormă, mai ales în cazul României, iar ea se traduce printr-un număr mare de decese și șanse reduse de supraviețuire pentru cei pentru care un organ nou este singura soluție. Nu vreau să vă vorbesc astăzi despre donarea organelor în timpul vieții, de exemplu un rinichi pentru o rudă bolnavă sau în schimbul unei mari sume de bani, ci despre prelevarea de organe după moartea donatorului și despre transplantul la cei bolnavi.

În opinia mea, a argumenta de ce e bine să donezi organe sună a truism, a adevăr general valabil ce nu mai trebuie demonstrat pentru că se demonstrează singur. De ce spun asta? Simplu pentru că faci un mare bine, îi ajuți pe ceilalți, salvezi viața cuiva, iar pentru tine oricum nu mai contează. Gândiți-vă la situația ipotetică și tragică în care cineva apropiat dumneavoastră, oricăruia dintre noi, stimați colegi, sau poate chiar unul dintre noi, s-ar afla la numărul 2.000 pe o listă de așteptare pentru un rinichi, în condițiile în care se donează 20 de rinichi pe an. În aceste împrejurări nu cred ca s-ar mai găsi chiar nici un motiv împotrivă. Din păcate pentru unii, un corp incomplet după moarte e o umilire. Corpul oricum va fi incomplet. Nu rămân decât oasele… Iar cel mai mare regret este să știi că ai fi putut salva pe cineva și n-ai făcut-o. E ca și cum cineva stă pe marginea prăpastiei cerându-ți ajutorul, iar tu îi întorci spatele.  Faptul că donarea de organe nu este o practică frecventă, generând o adevărată criză în domeniu, conduce, din nefericire, la situații ilegale și periculoase. Există o piață neagră a organelor, există donatori ilegali și, dacă e să credem filmele tematice, cazuri de donatori involuntari, care se trezesc peste noapte fără un rinichi și cu hemoragie în plină stradă.

Un echilibru între nevoie și donare ar rezolva multe probleme și ar normaliza lucrurile. Se poate specula mult pe această temă, se pot face scenarii fanteziste, dar că totul se rezumă până la urmă la a salva o viață sau nu. Deja nu mai contează pentru tine ca donator care ai părăsit această lume, dar contează pentru ceilalți. Permiteți-mi, vă rog, să subliniez că toată această problematică ține, de fapt, de conștientizare și de popularizare a acestei chestiuni, dar și de reducerea birocrației inutile. 

În încheiere, vreau să vă reamintesc, distinși colegi și domnule președinte, că, din fericire, prelevare de organe este binecuvântată și de către Biserică, atâta vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluții de vindecare și se redă viața normală unei persoane, fără însă a i-o curma alteia. Adică nimeni nu trebuie ucis ca să trăiască altcineva, subliniază Biserica. Așadar, având și acordul Bisericii, dacă am elimina birocrația, am salva mai multe vieți!”