Colţul liric

Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, din pagina a 4-a – s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.

Hai să mergem la Iisus,

Drumuri de întors nici nu-s.

Plânge un copil afară

O fi mama lui amară?

Dar nu-i mama lui amară…

Plânge un copil în țară…
O fi pâinea ei amară?

Plânge un copil în râu…

E copil sau este grâu?

E Ion sau e Ioană?

E copil sau e icoană?…

Clopotul cel mare

– semn al vieții sfinte –

S-a-nălțat la ceruri,

zboară prin văzduh…

Este semnul nostru dintre oseminte

Viețuim în viață și în Sfântul Duh.

Am uitat să cred în ploaie

Sfântul Ilie…

Nicolae…

Sfinții mei făcuți prin rouă…

Care floare înflorește în icoana ce trăiește?

Vălul timpului se-așterne

Peste frați, în cimitire,

Suntem toți la închisoare

În genunchi la mănăstire…

FELIX SIMA, poet. Data nașterii: 6 iunie 1949. Locul nașterii: Măgura – Mihăești (Vâlcea). A debutat, în 1969, în revista „Luceafărul”. Debut editorial, în 1978, la Editura Albatros, cu volumul de versuri „Cineva mai tânăr”. Alte titluri, de-alungul anilor: Înfriguratul fierbinte (1980), Tu să-mi spui de unde vii/ și ce poezii mai scrii (1994), Ridică-te, negură (1994), Cu un fir de ghiocel/ aș putea să scriu la fel (1995), Din Țara lui Anton Pann (1996, în colaborare cu Dragoș Serafim), Case de piatră (1997, videopoeme), Poarta raiului (2000), Amintiri din Casa Arsă (2005), Poezie volatilă (2008), Margini de sat și de oraș (2012).

O opinie despre poet: „Felix Sima este un autor de elegii… ironice, personale prin amestecul de candoare, inconformism, naturalețe și somptuozitate, de asemenea, prin muzicalitate, rafinament  prozodic și tropic.” (Laurențiu Ulici, „Prima verba”, vol. III, Timișoara, Editura de Vest, 1991)

O pasiune a poetului: sculptura în lemn. Și o mărturisire despre icoanele sale: „Au apărut din dorința de a salva un pom. Roditor. Un nuc devenit uscat și tăiat și așezat cu scândurile în pod. El, când era viu, a rodit în toată copilăria mea. Astăzi, uscat rodește icoane. Ne cățărăm spre ele, prin razele lor. Nucul, viu, a trăit printre noi. Noi locuim în mijlocul lor, așa cum copilăream în preajma nucului. Vâlcea, fiind un ținut bogat în nuci și în pictori, i-am combinat pe aceștia în modul în care îi putem astăzi admira. Icoanele sunt o parte a sufletului nostru. O parte pe care am făcut-o vizibilă… Eu, dintr-o mai veche pornire, am cioplit scândurile cu câteva dălți mai vechi, iar pictorii, în pasiunea lor, le-au înnobilat cu vopsele proaspete, aduse de îngeri într-o candelă poetică.” Un semn de recunoștință din partea poetului către lemnul de nuc și pictori. Fiecare icoană îl sfințește pe autor-pictorul ei. (Prof. Carmen Sima)