Du-te la...

Curierul de Vâlcea pe YouTubeRSS Feed

21 septembrie 2020

„Biserica este instituţie divino-umană şi nu are legătură de subordonare faţă de stat”


• afirmă ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei şi Arhiepiscop al Craiovei

ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei şi Arhiepiscop al Craiovei, a acordat un interviu AGERPRES în care vorbeşte despre atitudinea faţă de rolul bisericii în societate, despre preocupările creştinilor pentru sărbători, dar şi despre drepturile omului şi despre slăbiciunile omului transformate în drepturi. ÎPS Irineu a vorbit, de asemenea, şi despre dezbate­rea pe tema construcţiei de biserici ver­sus construcţia de spitale sau de şcoli, despre proiectele Mitropoliei Olteniei din ultimii ani şi despre conştiinţa naţională.
Înaltpreasfinţia voastră, cum aţi caracteriza anul 2015 pentru Mitropolia Olteniei în ceea ce priveşte proiectele pe care le-a avut biserica în această zonă?
Cu ajutorul lui Dumnezeu aş spune că anul care şi-a încheiat fila calendaristică a fost un an bun, în contextul acesta al vieţii de zi cu zi şi al greutăţilor pe care le îndurăm şi cu toată lumea le ştim. În primul rând ne-a ajutat bunul Dumnezeu ca în pacea lui Dumnezeu să putem să rezolvăm lucruri foarte importante. Am dus mai departe proiectele pe care le-am avut şi am generat altele noi, pentru că viaţa este într-o dinamică a ei, nu se opreşte. Vrem să continuăm şi să ducem pe mai departe acest mandat pe care Dumnezeu ni l-a dat. Ne gândim întotdeauna la oameni, ne gândim la bunurile pe care strămoşii noştri ni le-au dat, ne gândim la societatea în care trăim, toate acestea fiind preocupări de căpetenie în viaţa unui ierarh. Nu poţi să rămâi în afara cunoaşterii, nu poţi să rămâi în afara învăţământului, nu poţi să rămâi în afara vieţii sociale. Aşadar considerăm că din toate acestea am făcut câte ceva şi ne-am străduit să realizăm şi să împlinim câte ceva. Sper că nu am lăsat o anumită porţiune din aceste preocupări să rămână în spate, căci este foarte important ca să le duci pe toate într-un ritm în care poţi să realizezi ceva şi să dai pe mai departe posibilitate ca să continui programul respectiv. Aşadar, liniile pe care le-am urmat de la instalarea noastră şi până astăzi, cum spuneam ale vieţii sociale, ale vieţii religioase, mănăstireşti, ale vieţii parohiale, ale vieţii intelectuale, le-am dus cu multă stăruinţă şi cu multă osteneală. S-au făcut biserici, s-au terminat biserici, acesta fiind specificul nostru de altfel. Noi ne propunem să facem şi spitale, ne propunem să facem şi grădiniţe, ne propunem să facem chiar şi universităţi, însă trebuie să ştim precis: o risipire sau o conversie înspre altceva decât suntem noi pregătiţi să facem ar fi foarte grea la ora actuală. De asemenea, trebuie să subliniem că noi nu putem să luăm sarcina statului. Deci biserica are nevoie de ajutorul credincioşilor şi de contribuţia credincioşilor care se cumulează în bugetul statului. Bugetul statului nu este format din averea unor oameni, ci este contribuţia credincioşilor Bisericii Ortodoxe şi a altora. Aşadar, nu ne mai imaginăm niciodată că noi dacă primim ceva de la stat primim de gratis sau de pomană. Este tot ceea ce credinciosul nostru a dat acolo potrivit legilor şi potrivit dispoziţiunilor legale. De aceea subliniez acest lucru ca să se înţeleagă: noi,apărând patrimoniul naţional, apărăm identitatea naţională. Nu putem să avem o istorie cu totul adevărată şi credibilă în faţa noastră şi în faţa lumii fără vestigiile istorice. Unii oameni şi unele popoare caută aceste vestigii cu sume mari de bani. În ţara noastră nu se cheltuiesc atâţia bani cât alţii cheltuiesc pe nimica toată. Deci noi dacă apărăm şi refacem o biserică din lemn din secolul al XVII-lea, al XVIII-lea, din secolul al XIX-lea, dacă reparăm o mănăstire din secolul al XIII-lea, al XIV-lea, al XV-lea, dacă reparăm o icoană, dacă restaurăm o carte, dacă restaurăm ceva, o operă de artă, toate acestea sunt ale poporului nostru. Biserica nu poate fi în afara poporului lui Dumnezeu. Nu există instituţia bisericii fără credincioşi. Deci această instituţie bisericească este formată din cler şi credincioşi. Dacă noi ne silim, înseamnă că societatea ar trebui să se bucure că mai sunt oameni cu conştiinţă. Nu neapărat o conştiinţă strict bisericească, ci este vorba de o conştiinţă naţională, patriotică. Aşadar, când vorbim despre această realitate, ne gândim foarte bine la ceea ce noi suntem şi ceea ce noi avem ca mesaj şi ca mandat în viaţa noastră. Prin urmare, noi ne bucurăm în acest an că am avut posibilitatea, cu ajutorul credincioşilor, cu ajutorul statului, cu ajutorul atâtor lucruri care s-au strâns aşa cum furnicile strâng în muşuroiul lor şi cum albinele strâng mierea din toate părţile. Credincioşii au fost activi în această lucrarea a noastră şi ne bucurăm şi noi le mulţumim foarte mult, pentru că îi vedem cât de harnici sunt atunci când constată că păstorul lor se îngrijeşte de viaţa lor. Este adevărat că sunt şi oameni care ne pizmuiesc, care văd cu oarecare scrâşnire de dinţi faptul că trebuie să ai religie în şcoală, faptul că trebuie să ai asistenţă socială în spital, în armată, în penitenciar, dar nu ne puteam da seama cât de importantă este activitatea aceasta pentru credincioşi. O speranţă într-un moment delicat al vieţii este o şansă în viaţă. Dacă noi dăm o şansă în viaţă acestor tineri, acestor copii, noi vom fi într-adevăr fericiţi când vom vedea că în urma noastră a rămas ceva. Să ne gândim numai la problema pensionării: cine va plăti pensiile noastre de mai târziu, dacă noi nu îi învăţăm să muncească, să iubească ţara aceasta? Noi nu vom putea avea un viitor luminos dacă nu ne uităm în spate la rădăcina noastră. Arborele nu-şi desfăşoară coroana dacă nu ştie că în pământ are o rădăcină atât de dezvoltată, încât coroana să poată fi pusă în evidenţă şi să fie susţinută. Aşa şi noi trebuie să ne îngrijim de viitorul nostru, să dăm sens vieţii noastre din toate punctele de vedere: să sprijinim familia în primul rând prin educaţie, prin asistenţă. Ne doare sufletul când vedem pe unul despărţit de celălalt, pentru că este foarte greu ca atunci când la slujba de cununie s-a spus ca doi să fie una, iar atunci acel unul sau una când se despart în două nu mai avem decât jumătăţi. Şi este mai greu când ne gândim la celălalt aspect dureros: că aceste jumătăţi îşi hărţuiesc copiii să treacă când de partea unuia, când de partea celuilalt, iar în cele mai triste cazuri copiii ajung să fie crescuţi de taţi, când prin definiţie nicio pasăre, nicio altă vietate nu îşi creşte puişorii pe seama tatălui. Nu că acum aş vrea să inversez rolurile. Dar mă gân­desc la nişte exemple care ar trebui să ne fie foarte la suflet. Aşadar iată câteva din elementele pe care le-am putea privi dintr-o dată la acest sfârşit de an, ce am făcut şi ce vom face în conti­nuare. Cred că ne-a ajutat bunul Dumnezeu şi nu avem decât cuvinte de mulţumire faţă de Atotputernicul care reglează şi dirijează viaţa noastră chiar şi atunci când suntem slabi. Aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: când sunt slab, atunci sunt tare. Evident că mai avem multe de făcut şi nici nu am putea fi triumfalişti, să fim acum cuprinşi de slavă deşartă că am făcut ceva, căci iarăşi spune Sfânta Scriptură: şi dacă am fi făcut toată legea, şi dacă am fi făcut toate lucrurile, tot robi netrebnici suntem, că nu am făcut decât ceea ce trebuia să facem.
Cum vedeţi această dezbatere pe tema construcţiei de biserici versus construcţia de spitale, de şcoli etc.?
Într-o societate multilateral dezvoltată – să folosesc acest cuvânt foarte cunoscut – este imposibil să ai ceva în detrimentul celuilalt. Cum spuneam, bisericile nu sunt întreţinute de stat şi nici nu sunt finanţate de stat decât atât cât se poate câte un ajutor. De ce oare societatea pune în ecuaţie biserica cu spitalul şi cu şcoala, câtă vreme şcoala şi spitalul sunt ale statutului şi statul trebuie să se îngrijească de ele. Când punem biserica în sondajele acestea, facem o mare greşeală. Biserica nu este instituţie a statului ca să intre în sondaje, biserica este instituţie divino-umană şi nu are legătură de subordonare faţă de stat. Noi avem autonomia noastră, de aceea vrem ca biserica să nu fie luată în calculul acesta strâmt şi foarte dezamăgitor.
Este luată în calcul din punct de vedere al finanţării…
Despre ce finanţare vorbim? Dacă noi vorbim despre finanţarea unui spital, păi este finanţare totală. Nu îi dăm doar un ajutor spitalului şi îi cerem să se descurce. Cât la sută din acest PIB este dat bisericii? Noi aici, Mitropolia Olteniei, dacă este să luăm în calcul această finanţare, se ridică la câteva miliarde de lei vechi. Atât! Ce putem să spunem în acest moment şi în această ecuaţie despre o finanţare a statului faţă de biserică câtă vreme toată lumea spune: «Se dă bisericii!» Da, evident, dacă se urmăreşte prin toate canalele să se spună: «Uite ce a primit biserica, uite ce a făcut biserica!» şi să calculeze fiecare cu creionul pe hârtie şi să ia în contextul unui spital de nu ştiu unde. Este ca şi când noi, biserica, suntem responsabili că s-au desfiinţat spitalele. Biserica este responsabilă că s-au desfiinţat spitalele? Biserica este responsabilă pentru că aceşti lideri politici, fie că sunt preşedinţi de consilii judeţene, fie că sunt miniştri, fie că sunt premieri sau preşedinţi de stat nu se ocupă de acest lucru? Păi de ce nu se ocupă? De ce trebuie neapărat să arătăm cu degetul spre biserică şi să scoatem în evidenţă că ăştia nu îşi fac datoria? Păi spuneţi-le lor ce ar trebui să facă şi lăsaţi-ne să ne gestionăm noi cum ar trebui să fie. De acum înainte noi să ne facem o previziune şi să spunem: de acum înainte cinci ani nu mai lucrăm nimic, trebuie să facem spitale şi şcoli. Da, este adevărat, dacă este să putem noi face spitale, păi trebuie să ne dea sprijinul respectiv. Orişice om cu mintea sănătoasă gândeşte când îi spui de ce nu ai făcut aia. Trebuie să şi întrebi: ţi-am dat suficientă credibilitate şi ajutor ca să faci aia? Numai să facem nişte acorduri la nivel de minister şi să spunem: «Domne, de anul acesta facem numai spitale». Însă toate acestea nu fac parte dintr-un program sănătos al unei edificări constructive a spiritului naţional, ci antagonist, ca să găsim oameni sau instituţii cu care noi să ne luptăm şi să nu vadă altceva ce lucrăm noi în spate. Şi este foarte interesantă această viziune. Însă una peste alta, noi îi iubim şi pe aceia care ne spun de rău, pentru că tot ai noştri sunt. Poate că au ceva de comentat, poate că au ceva de corectat în acest lucru, însă trebuie să îi încurajăm şi să le spunem că nu vrem să luăm locul nimănui în statul român, niciunei instituţii. Dacă facem o biserică, nu vrem să luăm locul primăriei, dacă facem un cămin de bătrâni, nu vrem să luăm locul asistenţei sociale al Consiliului Judeţean, dacă facem o grădiniţă nu vrem să luăm locul inspectoratului şcolar. Aşadar, ne bucurăm de toţi şi participăm cu bucurie la fiecare moment de bucurie al societăţii noastre şi al cetăţii noastre, al oraşului nostru. Aşadar, gândesc că trebuie pus puţin la punct această ‘răzvrătire’ a unor factori care caută să aplatizeze toată identitatea noastră naţională. Trebuie să ne gândim că atunci când nu aveam stat, aveam biserică. Este foarte important acest lucru. Când s-au înfiinţat statele aici – naţionale româneşti – cum le ştim cnezatele şi voievodate, exista biserică. Şi când cetatea nu a avut ziduri, noi am avut biserică. Aşadar ar trebui să ne uităm mai bine la identitatea noastră patriotică şi naţională şi să fim mai puţin caustici la asemenea realizări. Ba dimpotrivă, să zicem «mulţumim lui Dumnezeu că încă mai este cineva care se mai ocupă de ţara aceasta».

Poți comenta aici

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Alte articole de la Cultura