20 noiembrie este ziua în care toți creştinii ortodocşi şi greco-catolici îl prăznuiesc pe Sfântul Grigorie Decapolitul, ocrotitorul de secetă, de foc, de năvălitori, dar, mai cu seamă, de boli


• Mănăstirea Bistriţa adăpostește, de peste o jumătate de mileniu, moaştele acestuia

Partea a II-a
Potrivit unei tradiţii consemnate de arhimandritul Chiriac Râmniceanu, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul a fost descoperită de “un cioban vânător, mai înainte de a fi fost zidită sfânta Mănăstire Bistriţa”. Cunoscută din vechime, documentar este menţionată abia la începutul secolului al XVII-lea. De atunci şi până astăzi, numeroşi oameni de ştiinţă şi cultură au făcut interesante comunicări despre acest spaţiu subteran, bogat în evenimente istorice şi trăiri spirituale, aparţinând strămoşilor noştri. Primul care vorbeşte despre Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul este mitropolitul Matei al Mirelor, refugiat aici din egumena de la Mânăstirea Dealu, fiind constrâns de evenimentele provocate de năvălirea în Ţara Românească a principelui Transilvaniei Gabriel Bathory (1608-1613), la finele anului 1610. În Cronica sa, citim: “Iar noi, orfani de domn, în spelunci şi munţi, cum zice Pavel, şi în găurile pământului ascunzându-ne, temându-ne de înfăţişarea lui Bathory Gabor; lipsiţi, apăsaţi, maltrataţi, aşteptând vreme de bace, dacă va fi voia lui Dumnezeu; stăpâniţi deci de aceste lipsuri grozave şi luptându-ne cu ele, mergând din loc în loc şi întorcându-ne, am venit în Mănăstirea zisă Bistriţa, unde aflând o peşteră foarte mare, în care nu puteau pătrunde vrăjmaşii.”
La mijlocul secolului al XVII-lea, peştera este vizitată de arhidiaconul Paul de Alep. În opera sa, concepută cu ocazia călătoriei sale, ca însoţitor al patriarhului Macarie al Antiohiei prin Ţara Românească, scrie: “Când ne-am urcat să vedem acea peşteră, ne-am suit pe o singură poteca, unul câte unul, pe un urcuş greu, având în dreapta noastră o prăpastie înspăimântătoare până jos la albia râului. Din această cauză, pe cea mai mare parte a drumului, ei pun balustrade prinse din copac în copac. Am ajuns la acel loc cu mare greutate şi cu multă osteneală. De la povârnişul dealului până la peşteră, cam cât o aruncătură de piatră, sunt nişte scânduri lungi şi înguste ca de podeţ, slujind drept balus­trade; când se tem de vreo primejdie, le ridică. Şi aici, stau în siguranţă, că nici chiar dracii nu-şi pot face drum la ei. La poartă, sunt două ferestruici de fier, prin care am pătruns ca animalele, în patru labe; şi am continuat să înaintăm de-a lungul tunelului, unul cate unul, la lumina torţelor, până ce eram aproape morţi de oboseală. În sfârşit, am ieşit într-un loc întins şi neted, unde am cercetat cu evlavie biserica clădită într-o mare înfundătură ce comunică cu exteriorul, şi alături de ea este o chilie curată, locuită întotdeauna de un călugăr. Călătorul antiohian mai precizează că, în vremuri de primejdie, domnitorul ţării trimite aici soţia şi avuţiile sale, iar aprovizionarea se face prin deschizătura dinspre Cheile Bistriţei, cu ajutorul unui scripet. Ajuns mitropolit al Ţării Româneşti, Neofit I Cretanul (1738-1753), întreprinde două călătorii pastorale prin ţară, în anii 1746 şi 1747, vizitând şi Eparhia Râmnicului.
În anul 1769, Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul este menţionată într-un hrisov emis de Grigorie III Ghica (1763-1769), voievodul Ţării Româneşti. Izbucnind războiul ruso-turc (1768-1774), egumenul de la Mănăstirea Bistriţa, ieromonahul Grigorie (1768-1774), ascunde în peşteră moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, pentru a nu fi profanate sau răpite. Ţara Românească intrase sub stăpânirea beligeranţilor, iar mănăstirile erau jefuite. Din această cauză, la 12 septembrie, domnitorul împuterniceşte conducerea mănăstirii să caute “în ţară” patru oameni de încredere spre “a-i rândui paza la peşteră, unde se află Sfintele Moaşte ale Sfântului Cuvios Părinte Grigorie Decapolitul”. Tot în secolul al XVIII-lea, peştera este menţionată în “Genealogia Cantacuzinilor”. Redactorul ei, banul Mihai Cantacuzino, tratând despre fondarea Mănăstirii Bis­triţa, relatează că este zidită la “poalele unui munte înalt, în care munte este o peşteră foarte ciudată. Are într-însa trei gârliciuri, şi toate răzbat într-o largă spărtură în coasta muntelui, la care loc se luminează peştera. Dar a intra sau a ieşi pe la acea spărtură nu se poate, pentru că în toate părţile, şi în sus şi în jos, este râpă, ca şi cum ar fi muntele într-adins tăiat, şi împotriva spărturii este alt munte râpos, printre care munţi curge apa Bistriţei, căzând din piatră în piatră, are o vedere frumoasă şi face un sunet nostim. În maidanul acelei spărturi, pot încăpea ca la şaptezeci de oameni. Sunt două odăi şi două paraclise în peşteră, în care, după ce banul Barbu Basarab a îmbătrânit, s-a călugărit şi acolo a schivnicit până la moartea sa.”
Un mare cărturar al monahismului românesc, ieromonahul Dionisie Eclesiarhul, cunoscut în istoria culturii naţio­nale ca poliglot, miniaturist, caligraf şi cronicar, a lăsat posterităţii o imagine ilustrată a Peşterii Sfântului Grigorie Decapolitul. Peştera apare şi într-un document din 7 aprilie 1797, prin care domnitorul Alexandru Ipsilanti (1796-1797) miluieşte sihăstria de aici, după exemplul înaintaşilor săi. Printre altele, se spune: “Fiindcă Schitul Bistriţa din Vâlcea, ce este în peştera de 50 de stânjeni, la care este hramul Sfinţilor Arhangheli, unde locuiesc părinţi sihaştrii, cu un trai foarte greu, apa o trag acolo sus din pârâul de jos, de 80 de stângeni”, este scutit de “dijmărit 50 de stupi, 50 de oi, şi să ia anual din vama judeţului 50 de taleri; să mai ia 20 de taleri anual de la vinarici şi să ţină doi oameni scutiţi”. În secolul al XIX-lea, Peştera Sfântu­lui Grigorie Decapolitul trece în literatură. În anul 1842, poetul Grigore Alexan­drescu (1810-1888) întreprinde, împreu­nă cu Ion Ghica (1817-1897), o călătorie prin ţară, pentru vizitarea monumentelor istorice şi naturale, printre care şi Mănăstirea Bistriţa. Conduşi la peşteră de un călugăr vârstnic, scriitorul relatează: “Ne trebui mai mult de un ceas până să ajungem, poteca era strâmtă, înainte şi în dreapta prăpăstii, în vale, râul ce poartă numele mănăstirii, împotrivă stânci râpoase şi goale, şi în stânga peştera, în care intrarăm pe brânci ca într-o vizuină, cu toate că înlăuntru e destul de largă. Fiecare dintre noi ţinea câte o făclie aprinsă. Înlăuntru peşterii sunt două mici altare în faţa prăpastiei.” Poposind la Mănăstirea Bistriţa în anul 1858, scriitorul Alexandru Pelimon (1822-1881), cunoscut pentru călătoriile sale, este condus de ieromonahul Roman la monumentele din zonă: Mănăstirea Bistriţa, Schitul Păpuşa, Cheile Bistriţei şi Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul.
Primele date istorice despre Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul provin de la cercetătorul Alexandru Odobescu (1834-1895), apreciatul iniţiator al stu­diilor arheologice din ţara noastră. Având misiuni ştiinţifice, vine de trei ori la Bistriţa, între anii 1858-1861. În 1860, împuternicit de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, descrie şi cataloghează toate obiectele de patrimoniu cultural şi artistic din mănăstirile judeţelor Argeş şi Vâlcea. Atunci vizitează şi peştera, despre care spune: “În dosul mânăstirii, dar sus pe râpă şi la un loc mai puţin accesibil, este o peşteră, în care se intră de-a buşelea, printr-o crăpătură îngustă; îndată, însă peştera se lărgeşte, formând bolţi înalte şi uneori suprapuse cu felurite accidente de teren, cu scurgeri împietrite şi chiar cu o cisternă firească în fundul unei cavităţi. Deosebit de tradiţie însă nu avem altă mai veche mărturisire despre locuirea acestei peşteri, decât capela ce s-a zidit la anul 1637, de către mitropolitul ţării Teofil, sub patronajul Sfinţilor Voievozi, la un loc unde peştera se deschide la lumină printr-o gură largă, drept deasupra unei râpe înalte ce dă perpendicular în râu. Această capelă s-a dărâmat, şi în locu-i s-a făcut alta care poartă următoarea inscripţie, ce se găseşte încă acolo pe o piatră săpată cu multă inexperienţă de sculptură şi de stil: “Această sfântă biserica este zidită de mitropolitul Teofil la leat 7145, şi rămânând la pustiire şi de tot la risipire; iar la leat 7245, robul lui Dumnezeu Macarie ieromonahul o a dres mai de iznoavă pre­făcut.. şi a părinţilor Rafail Ieromonahul şi Ivana veşnica pomenire. Am scris eu, Macarie ieromonahul, la 1732, iunie 3”.
Sfârșit

Posting....