Ziua iubirii, între tradiţie şi import
Îi mai deranjează pe români că în urmă cu câţiva ani au mai adoptat încă o sărbătoare? Se pare că nu. Valentine’s Day a fost rapid asimilată şi folosită la maxim în negoţul cu “produse iubăreţe”. La momentul insinuării lui în societatea românească au fost destui fundamentalişti ai păstrării tradiţiilor, dar n-a ieşit nimeni în stradă să strige: “NU dragostei americane!” sau “JOS Valentine’s Day!”. Niciunul, dar absolut niciunul n-a făcut greva foamei la Guvern!
Preocupaţi cu consumul produs de marketingul sărbătorii americane, românul l-a uitat pe Dragobete. Da, acel personaj masculin mitic, chipeş şi iubăreţ, fiul Dochiei, un tânăr zbanghiu asemănat cu Erosul grec sau Cupidonul roman. Strămoşii noştri daci îl venerau ca pe o divinitate care oficia nunta animalelor la începutul fiecărei primăveri. De acolo, tradiţia s-a extins şi asupra oamenilor. Dragobetele poate fi suprapus şi pe o altă reprezentare mitică neaoşă, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, motiv pentru care a fost transformat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele: Năvalnicul. El se găseşte sub diverse denumiri: “Ioan Dragobete”, “Drăgostiţele”, “Cap de primăvară”, “Granguru” sau “Dragomiru-Florea”.
De-a lungul acestor ani de “coabitare” în iubire, atât sărbătoarea tradiţională cât şi cea de “import” au strâns mulţi suporteri şi contestatari, de ambele părţi. Unii găsesc că Valentine’s Day este mai “cool”, o sărbătoare modernă pe care o cunoaşte şi o celebrează lumea întreagă. Tradiţionaliştii susţin că nu ar trebui să preluăm totul din Occident, iar cei ce cunosc adevărata origine a sărbătorii nu sunt de acord ca într-o ţară majoritar ortodoxă, o sărbătoare catolică să aibă întâietate în faţa uneia tradiţionale de sute de ani. Mai spun că aceasta este o sărbătoare ce a rămas de pe vremea strămoşilor noştri şi este păcat să fie dată uitării.
În această luptă, iubirea “americană” a câştigat mult teren în ultimii ani. Dragobetele este tot mai uitat, rătăcit prin lăzi de zestre şi cufere prăfuite, despre care mai vorbesc doar bătrânii satului românesc.
Societatea este într-o firească evoluţie, dar sperăm ca tradiţiile să se mai păstreze chiar dacă mai lasă loc şi pentru altele venite de aiurea. Est posibil ca cele două sărbători să vieţuiască împreună, iar iubirea să triumfe, de două ori în aceeaşi lună, iar românul care are “şapte vieţi în pieptu-i de armă” poate avea şi două sărbători ale dragostei în inima sa generoasă. Poate pentru că, atunci când este vorba de iubire, nimic nu este prea mult.
Indiferent de tendinţele de supremaţie dorite de fiecare dintre cele două tabere, cert este că, în prezent, aceste zile închinate iubirii şi-au pierdut semnificaţia spirituală sacră şi au devenit mai mult nişte branduri comerciale, foarte bine speculate în strategiile de marketing ale micilor sau marilor comercianţi. Lupta acerbă se dă, de fapt, între cei care îşi dispută clientela, mult diminuată de valul crizei financiare.
Pe câmpul de luptă al tradiţiei şi importurilor externe, dragostea învinge întotdeauna, pentru că ea nu are nevoie de o zi anume, ci mai degrabă de cuvinte şi gesturi frumoase, pornite din suflet!