ZIUA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI MILITAR DE GENIU

Luni, 7 aprilie 2014, Armata României aniversează 133 de ani de la înfiinţarea Şcolii de Artilerie şi Geniu, prima şcoală cu această specializare din România, pe plan local, împlinirea a 65 de ani de la aşezarea temeliei (în 1949) Şcolii Militare de Ofiţeri de Geniu, Râmnicu-Vâlcea.

Cu acest prilej, începând cu ora 10.30, Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „Panait Donici”, Râmnicu-Vâlcea, în parteneriat cu Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Judeţeană Vâlcea şi Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa”, organizează o serie de evenimente religioase, culturale şi militare după următorul program:

Orele: 10.30 – 12.00

I. Memorialul „General de brigadă Nicolae M. Mazilu, 1927 – 2012”, ediţia I (organizator principal: Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Judeţeană Vâlcea):

1. Biserica militară „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – Izvorâtorul de Mir” (paroh, preot militar Ion Mihalache): slujbă de pomenire a generalului scriitor Nicolae M. Mazilu;

2. Lansarea volumului: Eugen Petrescu, Nicolae M. Mazilu. Documentar biobibliografic, Râmnicu-Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2014 (ediţie publicată sub egida Centrului de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa”, cu o prefaţă de prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean).

Vor rosti alocuţiuni: psih. Dumitru Nicu Cornoiu, Prefect al  Judeţului Vâlcea; ing. Constantin (Dan) Mazilu, Deputat de Vâlcea în Parlamentul României; prof. univ. dr. Sorin Liviu Damean, vicepreşedinte al Senatului Universităţii din Craiova; prof. univ. dr. Alexandru Popescu – Mihăeşti, preşedinte al Forumului Cultural al Râmnicului; prof. dr. Florin Epure, director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Vâlcea; dr. ing. Mihai Sporiş, lider al Grupului de la Râmnic „România – Grădina Maicii Domnului”; conf. univ. dr. Ioan St. Lazăr, preşedinte al Fundaţiei Culturale „Sfântul Antim Ivireanul”; prof. dr. Ion Soare, membru al Uniunii Scriitorilor din România; ing. Marian Pătraşcu, membru al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”; pr. Constantin Mănescu – Hurezi, preşedinte al Ligii Scriitorilor Români; ist. Eugen Petrescu, preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Judeţeană Vâlcea.

După ora 12.00  

II. Ziua Porţilor Deschise (organizator principal: Centrul de Instruire pentru Geniu, EOD şi Apărare CBRN „Panait Donici”, Râmnicu-Vâlcea).

Coordonatori program: ist. Eugen Petrescu (parta I); mr. Dan Sorin Pancu (partea a II-a).

Note de autor la volumul: Nicolae M. Mazilu. Documentar biobibliografic, Râmnicu-Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2014

Pentru cei care nu ştiu, generalul de brigadă Nicolae Mazilu a fost absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri de Geniu, Rm. Vâlcea (promoţia 1951) şi al Academiei Militare Generale, Bucureşti (1957-1960); inginer de divizie la Divizia 89 Infanterie, Călăraşi (decembrie 1955-1957); şef Secţie Mobilizare la Comandamentul Trupelor de Geniu (1960-1961), şef Secţie Mobilizare-Planificare-Înzestrare din cadrul Comandamentului Trupelor de Geniu (1961-1963), comandant al Regimentului 52 Geniu, Alba-Iulia şi al Garnizoanei Alba-Iulia (1966-1974), comandant al şantierului Sector Nord – DN 7c (Transfăgărăşan), în perioada 1971-1974 (drum construit între anii 1970-1974), şef Secţie Operaţii şi Cercetare la Comandamentul Trupelor de Geniu (1974-1975), comandant – diriginte de şantier: Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Geniu, Construcţii şi Căi Ferate, Rm. Vâlcea (1975-1976), comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Geniu, Construcţii şi Căi Ferate, Rm. Vâlcea şi al Garnizoanei Rm. Vâlcea (1976-1982); scriitor – prozator, poet, epigramist şi publicist.

Cu toate că pe Florin (un băiat deosebit, de care mă leagă o lungă prietenie), fiul generalului Nicolae Mazilu, l-am cunoscut în a doua jumătate a anilor ’70, fiind colegi de liceu, pe distinsul comandant de oşti l-am întâlnit târziu, prin februarie 2007, la una din întâlnirile membrilor Societăţii Culturale „Anton Pann”, atunci când regretatul cărturar Costea Marinoiu, preşedintele acestei organizaţii, a prezentat una dintre cărţile mele ce avea să mă propulseze în lumea istoricilor, a ziditorilor de cultură românească.  

A fost un moment de aleasă trăire sufletească, în care, distinsul general de brigadă în retragere m-a impresionat prin talentul, cultura şi atitudinea sa. Aşa mi-a intrat la inimă cel pe care îl omagiem astăzi, alăturându-se în sufletul meu, prin felul de a fi, altor şi altor oameni importanţi din viaţa mea. În anii care au urmat am avut onoarea să mă aflu în cercul de prieteni ai acestuia, să, mă bucur de atenţia şi aprecierile sale. 

Cercetând viaţa noului meu prieten, am constatat că am de-a face cu o personalitate militară de aleasă ţinută profesională şi morală, cu un OM ales de Dumnezeu să facă cinste Armatei Române şi neamului său de ţărani moşneni de pe valea râului Cerna, din Lăpuşata Vâlcii, născut să facă lucruri frumoase şi măreţe, să lase în urma sa valori trainice, adevărate opere de patrimoniu naţional.

 A urmat o rodnică şi frumoasă colaborare pentru păstrarea cultului eroilor (eu ca preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Judeţeană Vâlcea, iar Domnia Sa ca membru de onoare al filialei noastre) şi de colegialitate pe linie culturală, ca membrii ai Societăţii Culturale „Anton Pann” şi ai Grupului de la Râmnic „România – Grădina Maicii Domnului”, ai Societăţii Scriitorilor din România (cu sediul la Bucureşti) şi ai Ligii Scriitorilor Români (cu sediul central la Cluj-Napoca).

Pot spune că în cei cinci ani scurşi din momentul în care ne-am cunoscut, am strâns atâtea amintiri frumoase la care alţii nu visează într-o viaţă de om. Aşa se face că şi acum, la peste doi ani de la plecarea generalului dintre noi, imaginea sa este încă vie în gândurile şi în trăirile mele.

Deseori mă suna la telefon şi mă invita să-l vizitez. De fiecare dată (fie vară, fie iarnă) eram aşteptat cu o ţuiculiţă bună sau cu o îngheţată. Uşor, uşor treceam de la discuţii mărunte, banale, la conversaţii profunde, legate de viaţă. Mă considera un bun prieten (chiar aşa se şi exprima) şi-mi mărturisea că-i face mare plăcere să stăm de vorbă. Acelaşi lucru mi-l spuneau Corneliu Tamaş şi Costea Marinoiu, către apusul vieţii lor. Cred că oamenii aceştia simţeau nevoia unor destăinuiri, simţeau nevoia descărcării sufletului în faţa cuiva apropiat, ca o pregătire pentru ce urma să vină, adică plecarea dintre noi. Sunt stări profunde pe care preoţii şi psihologii le pot explica destul de bine.

Într-unul din volumele sale, generalul scriitor şi memorialist Nicolae Mazilu mărturisea: „Dacă de la tata mi-a rămas harul de bun povestitor şi înţepătura, de la mama am moştenit înclinarea către cântec şi poezie”. 

Toate aceste calităţi moştenite genetic, alături de celelalte dobândite în şcolile urmate de-a lungul anilor se regăsesc din plin în viaţa acestui om ales de Dumnezeu să rămână în istoria pământeană, în istoria creaţiei Sale, ca un fiu însemnat. Posesor al unei culturi generale vaste, bogăţie acumulată în ani şi ani de studiu, şi al unui talent înnăscut de poet, prozator, memorialist, publicist etc., Nicolae Mazilu face din etapele şi din trăirile vieţii sale o adevărată operă literară. 

Cu o sinceritate ieşită din comun şi-a presărat fără ocolişuri întreaga viaţă cu necazurile, lipsurile şi răutăţile ei, dar şi cu bucuriile, frumuseţile şi împlinirile de care a avut parte, în sute de pagini de carte (vezi ciclul memorialistic: Sclipiri în amurg, vol. I-III (Dascălii mei dragi – povestiri autobiografice, În vâltoarea vieţii – amintiri din cariera militară, Urcând spre creste – amintiri din cariera militară) şi Enigma Transfăgărăşanului. Copilăria, şcoala, ucenicia ca băiat de prăvălie, primele iubiri, întemeierea familiei, cariera militară sunt etape istorisite de eroul nostru, într-un stil ce captivează, generând o puternică stare de curiozitate cititorilor obişnuiţi şi una de profundă emoţie celor ce au trecut prin situaţii asemănătoare. 

Nicolae Mazilu nu este scriitorul unei poveşti imaginare, el este scriitorul propriei vieţi, o viaţă de poveste îmbrăcată într-un stil ales, un stil ce-l caracterizează şi îl dovedeşte pe cuprinsul întregii sale opere. 

Cărţile amintite ne dau informaţii dintre cele mai importante, din care aflăm aproape totul despre viaţa sa: cum şi-a petrecut copilăria, cum a ajuns ofiţer şi ascensiunea în ierarhia militară, ce l-a determinat să scrie, cum a ajuns printre umorişti etc., etc.

        Parcurgând această poveste reală de viaţă, întâlnim, aşa cum este normal, alături de personajul principal, care este Nicolae Mazilu, numeroase personaje ce au jucat un rol important în existența sa: învăţători, profesori din şcolile civile şi din cele militare, comandanţi şi subordonaţi, colegi, prieteni şi colaboratori. De asemenea, întâlnim o serie de personaje mărunte şi mai puţin importante, dar care, într-un fel sau altul au făcut parte din viaţa eroului nostru; pe traseul şcolii şi carierei militare întâlnim ofiţeri politici (politruci) cu o slabă pregătire, personaje de tristă amintire din angrenajul politic al regimului comunist, dar şi ofiţeri cu funcţii de conducere pe linia instruirii militare, oameni incompetenţi (chiar şi foşti colegi de-ai săi, de şcoală şi de curs) care „i-au purtat sâmbetele”, lucrându-l din umbră sau pe faţă, în încercarea de a-i întrerupe ascensiunea în ierarhia militară. Toţi aceştia, buni şi răi, au dat substanţă şi culoare atât vieţii cât şi operei sale.  

În volumul acesta, am încercat să creionez într-un mod cât mai real şi cuprinzător viaţa şi personalitatea lui Nicolae Mazilu, folosind pe lângă informaţiile oferite de familie şi referinţele unor cunoscuţi de-ai săi – ofiţeri şi oameni de cultură –, publicate în anumite volume, ziare şi reviste de cultură, numeroase crâmpeie autobiografice spicuite din memoriile sale publicate în trilogia Sclipiri în amurg, în volumul Enigma Transfăgărăşanului şi din alocuţiunile şi cronicile literare cuprinse în volumul Opinii şi recenzii; este o succesiune de informaţii rânduite cronologic, care demonstrează dimensiunea profesională şi caracterul de excepţie al acestui român, oltean după tată şi ardelean după mamă, ai cărui urmaşi, rezultaţi din căsătoria cu o româncă basarabeancă (o femeie care l-a iubit, l-a înţeles şi i-a fost alături până la sfârşit), sunt amprenta genetică a trei provincii istorice româneşti: Oltenia, Transilvania şi Basarabia, amprenta genetică a universului spiritual românesc.

Efortul de a pune pe hârtie viaţa generalului genist Nicolae Mazilu, care a cunoscut gloria şi a făcut istorie pe timp de pace, se datorează dorinţei mele de a arăta celor care, în anul 2013, au comis o greşeală de neînţeles prin refuzul atribuirii numelui său unei străzi, unei alei sau măcar unei potecuţe din Râmnic, oraş pe care acesta l-a cunoscut, îndrăgit şi iubit încă din copilărie, pe când era băiat de prăvălie, oraş în care a învăţat, s-a format ca om şi în care a lăsat urme frumoase şi adânci în mai multe etape ale vieţii sale.