VOCILE VIEŢII SUB SEMNUL BINELUI
Editura Rotipo din Iaşi oferă cititorului cartea Diavolul şi stewardesa sub semnătura prolificului scriitor Ioan Barbu, un obişnuit al apariţiilor literare în mediul cultural vâlcean şi nu numai. Beneficiind de o grafică de o rară frumuseţe (autor Tudor Meiloiu; şi cu un desen de Ary Murnu), cartea prilejuieşte autorului posibilitatea de a-şi etala măiestria literară în conţinutul a 20 de povestiri, una mai bine scrisă decât alta.
Temerar călător prin sufletele celor încarceraţi pe nedrept şi ostracizaţi în temniţele comuniste, Ioan Barbu (el însuşi fiu de jandarm lăsat pe drumuri şi oprimat de securitatea dejistă) îşi începe cartea cu povestirea Un drac frumos, o tulburătoare descriere a calvarului unui deţinut politic din închisoarea Aiud, al cărui suflet curat, înfrăţit cu îngerii, reuşeşte să înduioşeze până şi inima unui tânăr gardian frumos ca un înger, dar crud ca un diavol, care fără voia lui rosteşte „Adevărat a Înviat” la urarea „Hristos a Înviat” a deţinutului.
În aceeaşi notă a dezvăluirii suferinţelor inimaginabile a deţinuţilor politici în anii terorii regimului totalitar comunist se înscriu şi povestirile Călător prin Ţara Fagilor, Puiul de vultur, Sindromul Iuda şi Solilocul unui dizident. Cu toate că şi România şi U.R.S.S. aderaseră în anii ’50 la O.N.U. şi acceptaseră Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948, în aceste două ţări se petreceau fapte abominabile, încălcări grave ale dreptului la viaţă, la integritate corporală, la libertate, la libera exprimare, libertatea conştiinţei, dreptul de asociere şi libertatea întrunirilor etc.
Cu tenacitatea şi perseverenţa care-l caracterizează, Ioan Barbu dezvăluie şi condamnă aceste atrocităţi, aducând în prim plan chipuri de eroi trecuţi pe nedrept în uitare, contribuind astfel la crearea unui arc peste timp între acea epocă stalinistă de tristă amintire şi prezentul postdecembrist marcat, din păcate, în bună măsură, de involuţie, goana după înavuţire rapidă, cultivarea noneducaţiei şi nonculturii, mitocăniei şi prostului gust, lipsa de respect faţă de valorile culturale româneşti (ex. Eminescu a fost catalogat drept cadavrul de lângă debara) ş.a.m.d.
În Solilocul unui dizident autorul ne prezintă un fapt cutremurător: dizidentul din povestire află, după studierea celor 22 de dosare din arhivele securităţii, cum soţia lui l-a turnat la securitate timp de 20 de ani, aceasta fiind încă o dovadă clară a nimicniciei şi perversităţii de care erau în stare unii ofiţeri de securitate.
Cultivator fervent, dar raţional al sentimentului patriotic (mult blamat în prezent din cauză de tismăneni, dineşti, patapievici şi alţii ca ei), Ioan Barbu elogiază în povestirea Costenii sacrificiul şi vitejia ostaşilor români în luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz din vara anului 1917. Ca militar de carieră, această povestire mi-a inspirat poezia Oituz 1917: Şi oasele mele, alesele,/ Se urcă la cer ca miresele,/ Plâng unghii sub resturi de carne,/ Pasul se-ntinde pe loc şi adoarme.// Fug norii prea lungi sub furtună,/ Şrapnele de foc, un soi de cunună,/ Pasc iarba ca şerpii cu cozi de oţel,/ Un dans călător prin foc şi măcel.// Osia vieţii se frânge sub cer,/ Soarele ţipă sub colţi de hanger,/ Iarba tăcută îşi sapă mormântul,/ Stelele cad şi plânge pământul.
Tematica acestei cărţi este diversă. Mi-a mai atras atenţia un eseu de suflet, scris cu pana unui adevărat meşter al cuvintelor (Vocea de dincolo) dedicat marelui patriot şi revoluţionar Nicolae Bălcescu, aflat într-un sărut cu eternitatea.
Ioan Barbu dovedește şi prin această carte un talent remarcabil şi o apropiere firească de sufletul şi speranţele cititorului.