Vă mai place poezia?
Astăzi, în rubrica de „Cultură” a ziarului nostru, vă propunem să descoperiți două volume de poezie. Recent apărute, aceste volume poartă semnătura Deliei Toma, fiind intitulate „Poveștile unei raze de lună” și „Reverii. nostalgii. insomnii”.
Primul volum, destinat copiilor, conține poezii, iar în încheiere are o poveste, intitulată „Pădurea de argint”. Este o carte armonioasă, simplă, ludică, ușor de citit.
Cel de-al doilea volum este unul care, în mod cert, merită aplecare și cercetare din partea celor care ajung să îl aibă la dispoziție. Într-o prezentare foarte succintă, dar extrem de cuprinzătoare, aflată pe coperta de final, Ruxandra Dafincescu (nepoata autoarei) descrie acest al doilea volum la care facem referire ca fiind unul care „conține fragmente dintr-o viață în care poezia a reprezentat subterfugiul, speranța și modul cel mai delicat de exprimare al sentimentelor”.
Veți descoperi pe parcursul articolului, stimați cititori, de ce pentru autoarea acestor creații lirice, Delia Toma, poezia poate fi considerată ca o evadare din cotidian, un mijloc de supraviețuire și, ca pentru orice poet, o hrană a sufletului.
Poezii din lumea minunată a copilăriei…
În primul volum, „Poveștile unei raze de lună”, se regăsesc câteva zeci de poezii destinate copiilor. Acestea sunt grupate în mai multe capitole, cum ar fi „Pentru fetițe și băieței”, „Câteva înaripate”, „Câțiva căței”, „Câteva pisici”, „Câteva broscuțe”, „Un greieraș, două șopârlițe și un sărman gândac”, volumul încheindu-se cu o poveste – proză scurtă, intitulată „Pădurea de argint”.
Dintre aceste zeci de poezii ne-a atras atenția una plină de sensibilitate (pe alocuri și de tristețe) despre soarta unui cățel pe nume Nero. Poezia pe care v-o prezentăm se numește „Adio, Nero!” și poate fi găsită în paginile 80-81 ale volumului:
„De când îl știm, un maidanez
E straja scării de la bloc,
E paznic onorând un crez,
E câine fără de noroc.
În uniformă brun închis,
Cu guler alb ca accesoriu,
Mandatul său a fost decis
Să fie numai provizoriu.
Poate-și visa un cuvânt bun,
Din când în când, câte un os.
Prea mulți îl socoteau nebun
Că latră des și zgomotos,
Că din necugetat motiv,
Needucat fiind în salon,
Mai deșira câte un tiv,
Mai găurea un pantalon.
Dar, din păcate, numai el
De oameni răi ne-a apărat,
Tot ei pe paznicul fidel
L-au hăituit și lichidat.”
… și poezii din lumea parcă prea des tristă a adulților
Din volumul al doilea, intitulat „Reverii. nostalgii. insomnii”, ne-a fost dificil să ne oprim doar asupra unei singure poezii, pe care să o prezentăm în acest articol. Multe dintre poeziile cuprinse în acest volum sunt pline de sensibilitate, în dese rânduri și de tristețe, ele cu adevărat putând să fie numite reverii, nostalgii și chiar insomnii, după cum este și numele volumului. Sunt poezii pe care, apreciem noi, numai o persoană care a trăit destule momente dificile (chiar triste) în viață le-ar fi putut scrie! Dacă am face o comparație printr-un soi de antiteză cu un artist al anilor prezenți care are un vers în care spune „Pierdut în amintiri în care încă nu am fost”, poeziile Deliei Toma au multe versuri în care autoarea îl duce pe cititor exact în amintirile în care ea a fost și pe care le-a trăit, vrând-nevrând, la intensitate maximă. Merită să fie citite și să nu fie date uitării!
Mai jos, vă prezentăm o selecție din aceste poezii:
Cât poți, respiră adânc!
„Cât poți, respiră adânc și apoi
Pe valurile vieții, te avântă!
De pe-ale lor creste, înapoi,
Să nu cobori, oricât, sirenele-ți cântă!”
Bătrânețea
„Bătrânețea poate să devină senină,
Când sufletul rămâne izvor de lumină,
În jur răspândind inconfundabile raze,
Miraculos, transformă deșertul în oaze.
Pentru ziua de azi și cea următoare
Ea și prietenia adună mărțișoare
Cărora timpul le conferă acea strălucire
Care din suflet răzbate din nou în privire”.
Fără amintiri
„Fără amintiri nu mai exiști
În absența lor devii nimeni,
Cu ochii goi, resemnați și triști,
În jur sămânța disperării semeni”.
Nostalgie
„Poți găsi farmec într-o toamnă târzie
Când frunze de aur și aramă îmbie
Sub a lor umbrelă, o clipă să te-oprești,
Să inspiri din aer miresme de povești.
De anii tinereții ți-e dor prea târziu,
Când doar visul lor mai rămâne viu
Și îți mai rămâne pe trecutul șters,
Să presari nostalgic, petale de vers”.
Poezii vechi și de 50 de ani au văzut „lumina tiparului” în 2023!
În rândurile de mai jos vă invităm să aflați câteva informații despre Delia Toma, autoarea celor două volume pe care vi le-am prezentat. În acest sens, vă vom reda integral Postfața volumului „Reverii. nostalgii. insomnii”, în care Irinel Ligia Dafincescu – profesoară de Matematică la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea – fiica autoarei a prezentat câteva aspecte interesante din biografia mamei sale, alături de motivele care au determinat-o să scrie poezii. Interesant de remarcat este că, după cum veți putea citi mai jos, unele dintre poeziile prezentate în cele două volume amintite au fost scrise chiar și cu 50 de ani în urmă, acestea fiind acum publicate pentru prima dată.
„Delia Toma s-a născut la 19 iunie 1937, într-o familie cu rădăcini în Ardeal și în Moldova. La 16 ani, termină studiile liceale cu 5, nota maximă în acea vreme, și este înscrisă de tatăl ei la Facultatea de Chimie Industrială din București, deși își dorea să studieze Jurnalismul. Tatăl ei a făcut acest gest pentru că o astfel de profesie implica, în acele vremuri, să-ți subordonezi scrisul partidului comunist. După terminarea facultății, este repartizată la Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea, oraș în care se stabilește pentru tot restul vieții. Cea mai mare parte din timp a lucrat ca biochimistă în laboratorul Spitalului Județean Vâlcea.
A scris din tinerețe poezii, fără să le publice în vreun volum, așa cum o pasăre cântă fără să se întrebe dacă o ascultă o lume întreagă. Eu le-am adunat în două volume din agende, foi și bilețele în care poeziile se aflau risipite într-o ordine aleatorie, cu gândul la cei care își găsesc răgazul pentru un strop de poezie și visare. Am adăugat o poveste și un material dedicat memoriei familiei.
A dedicat multe poezii celor apropiați și animăluțelor pe care le-a întâlnit și privit mereu cu o nesfârșită tandrețe. Irinel și Ruxi, numele care apar în poeziile pentru copii, sunt ale fiicei și nepoatei. A scris o viață cu o mare ușurință, printre picături, în vremea în care a avut serviciu, familie, s-a ocupat de împletituri frumoase, delicatese culinare și a rezervat timp prietenilor, având și o bogată corespondență.
Poeziile scrise în mai mult de o jumătate de secol au suferit modificări de stil, trecând de la versuri cu rimă la versuri albe, conținutul lor a reflectat schimbările aduse de vremuri și de vârstă, dar au avut ca marcă sensibilitatea, delicatețea, având în ton inflexiuni uneori jucăușe, alteori sfătoase, în cele adresate copiilor, dar și profunde, filosofice, critice sau triste, în cele de suflet.”, precizează Irinel Ligia Dafincescu, fiica autoarei, în Postfață.
Delia Toma, un destin zbuciumat
Către finalul celui de-al doilea volum, înainte de Postfață, autoarea Delia Toma își prezintă destinul zbuciumat, atât al ei, cât și al 
familiei, pe care l-a trăit din vara anului 1944 (când avea doar șapte ani), odată cu pătrunderea în țară a Armatei Sovietice, și până la Revoluția din decembrie 1989. Sub motto-ul „Memoria – candelă vie”, autoarea face recurs la memorie pentru a prezenta perioadele nefaste prin care ea și mai mulți membri ai familiei au trecut în timpul regimului comunist (mai ales în anii de început ai acestei dictaturi). „Vina” pentru care autoarea (dar și alte rude apropiate ale ei, unele plătind cu viețile lor!) a avut de înfruntat dificultăți în perioada comunistă este una care, din păcate, acum sună deja a clișeu: nu avea origini sănătoase.
Mai exact, tatăl autoarei, inginer Alexandru Năsturaș, era, în anul 1944, directorul Școlii Medii de Agricultură din localitatea Armășești, județul Ialomița. Comuniștii au dorit să îi suprime viața în anul 1944, dar au renunțat la ideea de a-l lichida (ce sadic sună!), temându-se de nemulțumirile pe care asasinarea inginerului Năsturaș le-ar fi ridicat în rândul sătenilor din Armășești.
„Tăvălugul roșu îl urmărește însă, în anul 1947, când va fi comprimat din funcția de Inspector general, Consilier la Casa Autonomă a Monopolurilor din motive politice determinate de ideea malefică a luptei de clasă. Era fiu de preot, căsătorit cu fiică de preot din Transilvania, având cumnat moșier, fost senator. Se mai adăugau convingerile sale democrate deosebite de cele ale democrației socialiste, din care tatăl meu nu făcuse niciodată un secret. În perioada interbelică lucrase la inspectorate pentru cultivarea tutunului, a realizat construcții edilitare impunătoare prevăzute cu săli de teatru, biblioteci, farmacii sătești, grajduri pentru animale aflate la dispoziția sătenilor, servicii medicale, medicamente gratuite”, își amintește autoarea despre tatăl ei.
„În anul 1949, la numai 12 ani, am trăit spaima arestării în toiul nopții a mamei mele pentru vina de a fi moștenit 50 de hectare de teren arabil. I s-a confiscat tot avutul și numai în hainele în care am fost găsite am fost mutate în regim de domiciliu forțat din Târgu Mureș la Turnu Măgurele. De atunci, starea de sănătate a mamei mele s-a degradat în mod ireversibil”, rememorează autoarea Delia Toma despre mama ei.
Cum limpede vă puteți dați seama, șicanele întinse de comuniști au continuat față de Delia Toma și după ce terminase Facultatea de Chimie și fusese repartizată la Râmnicu Vâlcea, unde a lucrat la Combinatul Chimic Govora și la Spitalul Județean Vâlcea. De altfel, autoarea consideră că același dosar al originii nesănătoase, care o urmărea din copilărie, „și-ar fi prelungit umbra asupra vieții mele în lipsa revoluției din decembrie 1989”.