„UNIREA, NAŢIUNEA A FĂCUT-O!”

• File de aur din istoria națională: 24 Ianuarie 1859

După înfrângerea revoluţiei de la 1848, ideea unirii a căpătat o forţă sporită în conştiinţa poporului român, ea fiind sprijinită de fruntaşii revoluţiei, care luaseră drumul exilului, unde exprimau în faţa Europei, prin diverse forme şi mijloa­ce, dorinţa de unire a românilor. Con­ven­ţia de la Balta-Liman încheiată la 19 apri­lie 1849 de către imperiul ţarist în cali­tate de „protector” şi imperiul otoman, ca pu­tere suzerană, legifera „până la con­soli­darea liniştii interne” dreptul de a ocupa cu trupe Moldova şi Ţara Românească.

Domnii celor două ţări române, consideraţi înalţi funcţionari ai imperiului otoman, nu mai erau aleşi pe viaţă, ci numiţi direct de către sultan pe 7 ani. Se suspendau Adunările Obşteşti ordinare, fiind înlocuite cu Divanuri Ad-hoc, şi se înfiinţau Comisii speciale însărcinate cu revizuirea Regulamentelor organice. În acest sens, au fost numiţi domni pe 7 ani Barbu Ştirbey în Ţara Românească şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova.

Interesul ţarului Nicolae I al Rusiei era să transforme cele două provincii româneşti în gubernii ruse, de aceea şi-a trimis repede trupele la Bucureşti şi Iaşi pentru a obişnui Europa şi a o face să uite cui aparţin cele două provincii. Pla­nul rus a fost dat peste cap de războiul Cri­meii izbucnit în 1853 între Rusia şi Turcia, de partea căreia au trecut Anglia, Franţa şi Sardinia. Motivul războiului l-a constituit refuzul Turciei de a accepta cererea Rusiei de a proteja creştinii orto­docşi din Turcia, dar adevăratul motiv a fost tendinţa celor două mari imperii de a obţine avantaje economice şi politice şi de a anexa noi teritorii.

La 21 iunie 1853, Rusia, fără nicio de­claraţie de război, a ocupat Moldova şi Ţara Românească. La 30 august, sulta­nul ordonă domnitorilor Barbu Ştirbey şi Gr. Alex. Ghica „să părăsească scaunele întrucât nu s-ar face ca funcţionarii Porţii să stea în nişte ţări ocupate de duşmani”. Cei doi domnitori, însă, nu merg la Istan­bul, ci aleg Viena, considerând că Aus­tria, neutră în război, le-ar putea da ga­ranţii.

Profitând de împrejurările favorabile create, Austria, apreciind că a sosit mo­mentul să ocupe ea Moldova şi Ţara Românească, aşa cum procedase an­te­rior cu Transilvania, Banatul şi Bucovina, cere Rusiei să-şi retragă imediat trupele din cele două ţări româneşti. În iunie 1854, Austria încheie o convenţie cu Poarta otomană prin care se obligă să întreprindă toate diligenţele pentru a obţine evacuarea Principatelor de ar­mata ţaristă, convenţie care nu însemna altceva decât trecerea Principatelor în mod neconvenţional în mâinile Austriei şi încetarea suzeranităţii turceşti asupra lor.

Prin acest tratat, se încălcau capi­tulaţiile acordate Principatelor, adică acele înţelegeri între Poartă şi Princi­pate, conform cărora Principatele sunt două state suverane sub suzeranitatea Porţii, căreia îi plătesc tribut, cu condiţia ca Poarta să le apere de toţi duşmanii din afară, oricine ar fi ei, şi totodată să nu se amestece, sub nicio formă, în treburile lor interne.

Presiunile Austriei şi operaţiile militare care ajunseseră în Crimeea au determinat Rusia să-şi retragă trupele din Principate în iulie 1854, locul ei fiind luat de Austria, care îi instalează pe tron pe cei doi domni ce se refugiaseră la Vie­na. La 28 decembrie 1854, puterile aliate Turciei au propus Rusiei un memoriu de negocieri în vederea încheierii păcii prin îndeplinirea unor condiţii. Aceste condiţii au fost discutate la 15 martie 1855 la Viena în cadrul unei conferinţe la care au participat Anglia, Franţa, Austria, Rusia şi Turcia. În cadrul acestei conferinţe, după ce s-a convenit că o condiţie a echili­bru­lui european este garantarea integrităţii imperiului otoman, s-a luat în discuţie şi soarta Moldovei şi Ţării Româneşti, punându-se pentru prima oară problema unirii lor şi trecerea sub protectoratul colectiv al puterilor europene.

Numai că opinia marilor puteri era diferită. Turcia era împotriva unirii celor două ţări, fiind conştientă că acest nou stat va acţiona ulterior pentru obţinerea independenţei. La fel, Austria se opunea unirii, întrucât statul nou creat putea cons­titui un exemplu pentru celelalte popoare pe care le asuprea de veacuri. Anglia, la rândul ei, fiind interesată în menţinerea imperiului otoman, motiva că momentul unirii celor două ţări este inoportun.

Unirea era sprijinită de Rusia, care urmărea desmembrarea imperiului oto­man şi înlăturarea influenţei habsburgice din ţările române, şi de Franţa, ce soco­tea că un stat român unit va putea fi condus de un domn numit de Napoleon al III-lea şi va fi în zonă un punct de sprijin al intereselor sale politice şi economice.

Această conferinţă de la Viena s-a întrerupt fără niciun rezultat din cauza neacceptării de către Rusia a condiţiilor de pace impuse de către aliaţi. Ea a avut, totuşi, un rol însemnat pentru ţările ro­mâ­ne, deoarece a luat pentru prima oară în discuţie problema unirii Moldovei cu Ţara Românească, conturând, în acelaşi timp, poziţia marilor puteri faţă de acest act istoric.

Lucrările conferinţei au fost reluate la Constantinopole în ianuarie 1856, unde s-a hotărât că „Valahia şi Moldova, ale căror teritorii fac parte întregitoare din împărăţia otomană, vor păstra ca şi în trecut o cârmuire separată şi neatârnată, domnii vor fi numiţi de Poartă, Principa­tele vor fi reprezentate în relaţiile cu ţările străine de către agenţii sultanului, iar tratatele încheiate cu Turcia sunt valabile pentru cele două ţări”.

În cadrul Congresului de la Paris deschis la 22 februarie 1856 în scopul încheierii păcii, s-a conturat necesitatea încheierii unui tratat de pace între Austria, Franţa, Anglia, Prusia, Rusia, Sar­dinia şi Poarta otomană, fapt consu­mat la 30 martie acelaşi an. Pentru ţările române acel tratat prevedea: desfiinţarea protectoratului Rusiei instituit în urma păcii de la Adrianopol; Principatele sunt scoase de sub tutela Turciei şi puse sub garanţia celor 7 puteri; sultanul, în cola­borare cu ambasadorii puterilor semna­tare de la Constantinopol, va întocmi un firman electoral, în baza căruia să se convoace în ambele ţări Divanuri Ad-hoc care să reprezinte interesele tuturor claselor; o comisie specială de infor­mare, compusă din reprezentanţii celor 7 puteri, se va întruni la Bucureşti şi va culege rezultatele plebiscitului asupra unirii, rezultate ce vor fi trimise la Paris unde, printr-o convenţie, se va stabili organizarea lor şi vor fi comunicate românilor printr-un hatişerif.

Congresul de la Paris a luat în discuţie şi retragerea trupelor austriece întrucât plebiscitul nu se putea desfăşura în prezenţa unor trupe de ocupaţie.

Acest congres, prin rezultatele sale, a influenţat mult spiritele înaintate ale societăţii româneşti, care au înţeles că trebuie să lupte pentru înfăptuirea unirii, primul pas constituindu-l organizarea plebiscitului pentru a se exprima voinţa poporului. Dorinţa maselor populare pen­tru unire a stârnit însă reacţia violentă a boierimii conservatoare sprijinită de Austria şi Turcia. Separatiştii şi-au îndreptat atenţia către Moldova, care era mai departe de sediul Comisiei speciale de informare a celor 7 puteri instalată la Bucureşti, şi unde se găseau mai mulţi adepţi ai luptei împotriva unirii.

Întrucât Congresul de la Paris lăsa la „bunul simţ al Porţii schimbarea domnilor actuali”, la 26 iunie 1856 Turcia a înlocuit pe domnitorii Ghica şi Ştirbey cu câte un caimacam (Teodor Balş în Moldova şi Alexandru Ghica în Ţara Românească). Teodor Balş a întreprins măsuri ferme pen­tru a împiedica realizarea unirii. Prin­tre altele, a emis un decret de desfiinţare a libertăţii presei şi introducerea cenzurii, a început acţiunea de schimbare a tutu­ror funcţionarilor care sprijineau uni­rea, are­starea şi schingiuirea unioniştilor, interzi­cerea îmbrăcării costumelor naţio­nale şi înlocuirea vechiului divan cu un guvern alcătuit sub supravegherea Austriei.

Totuşi, în aceste condiţii vitrege, a fost emis firmanul de convocare a Diva­nu­rilor Ad-hoc la 13 martie 1857, urmând ca trupele austriece să se retragă până la 30 martie acelaşi an. Urma, de ase­me­nea, să sosească la Bucureşti Comisia specială de informare. În acest cadru, unioniştii din Moldova s-au constituit în februarie 1857 în Comitetul Electoral al Unirii. Balş a adresat o plângere Porţii să intervină pentru că nu mai poate face faţă singur tulburărilor interne provocate de unionişti, în speranţa că va reuşi desfiinţarea acestui comitet. N-a apucat să-şi vadă „visul” cu ochii pentru că la 1 martie 1857 a decedat.

La 7 martie 1857, Imperiul Otoman numeşte în locul lui Balş pe Nicolae Vo­go­ride, o marionetă, pe care Turcia şi Austria o puteau manevra foarte uşor conform propriilor interese. Separatiştii, în frunte cu Vogoride, urmăreau desfiin­ţa­rea tuturor comitetelor unioniste din judeţe şi întreruperea legăturii dintre Co­mitetul unirii din Iaşi şi Bucureşti. Pentru a împiedica întocmirea listelor electorale în vederea desfăşurării alegerilor şi con­vocării Divanurilor Ad-hoc, caimacamul din Ţara Românească, Alexandru Ghica, a pus nişte întrebări lămuritoare Comisiei Speciale de Informare sosită la Bucu­reşti, care, întrucât nu avea competenţe de a da răspunsuri, şi-a întrerupt acti­vitatea până la primirea răspunsurilor de la Comisia ambasadorilor de la Constan­tinopole.

În ciuda eforturilor depuse de caimacamul  Vogoride, omul turcilor, de a se opune unirii, inclusiv prin falsificarea listelor electorale în Moldova, mişcarea unionistă s-a dezvoltat tot mai mult, întregul popor fiind în pragul revoltei faţă de abuzurile guvernului condus de Vogoride. Acesta a fixat data alegerilor la 12 iunie 1857, dar la protestele Franţei, Rusiei, Prusiei şi Sardiniei a fost nevoit să le stabilească şi desfăşoare la 19 iulie 1857, când au câştigat separatiştii.

Cele  patru  puteri de mai sus au ce­rut Porţii printr-un ultimatum la 29 iulie 1857 să anuleze alegerile în Moldova. Poarta a răspuns că nu poate anula ale­gerile, în schimb poate amâna convoca­rea Divanurilor Ad-hoc până ce Puterile se vor întruni din nou şi vor decide. Nemulţumite de răspuns şi văzând că Turcia tergiversează lucrurile, cele 4 puteri declară la 5 august 1857 rupte relaţiile cu Imperiul Otoman, creînd premisele izbucnirii unui nou război.

Franţa, condusă de împăratul Napo­leon al III-lea, realizând că Turcia se bazează pe sprijinul Angliei, a realizat un compromis cu regina Victoria a Angliei la Osborne între 6-10 august 1857 unde s-a decis că Franţa renunţă la sprijinirea unirii ţărilor române, acceptând doar o unire vamală, militară şi judecătorească, iar Anglia promite convingerea Turciei să anuleze alegerile.

La 21 august 1857, Vogoride a primit de la Înalta Poartă telegrama cu urmă­torul conţinut: „Înalta Poartă, în baza înţelegerii stabilite cu cele 6 puteri semnatare ale Tratatului de la Paris, vă ordonă să anulaţi alegerile ce s-au făcut în această provincie, să revizuiţi listele electorale şi să procedaţi la noi alegeri după 15 zile de la primirea acestui ordin”. Noile alegeri au început la 20 septembrie 1857 şi au fost câştigate de unionişti. Imediat au început lucrările adunărilor ad-hoc, care, la 7 şi 9 octombrie 1857, au votat unirea Principatelor într-un singur stat, fără să ştie, însă, că Anglia, Austria, Turcia şi Franţa, indiferent ce hotărau aceste adunări ad-hoc, în viitoarea Con­ferinţă de la Paris vor decide menţinerea suzeranităţii Porţii, deci unirea nu se va mai face.

Adunările Ad-hoc au mai decis ale­gerea unui domn ereditar dintr-o dinastie domnitoare a Europei, auto­no­mia şi garantarea drepturilor internaţio­nale ale statului stipulate în vechile capitulaţii încheiate cu Poarta, neutralitatea şi inviolabilitatea statului român, adunare reprezentativă şi constituţională, garan­tarea colectivă a puterilor etc. Adunările Ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti au fost cele mai democratice adunări reprezentative din Europa acelei epoci, ele fiind cons­ti­tuite cu participarea tuturor claselor sociale.

Convenţia de la Paris din 7 august 1858 a hotărât ca Moldova şi Ţara Ro­mâ­nească să poarte numele de Princi­patele Unite. Totodată, a mai decis constituirea unei Comisii centrale pentru pregătirea legilor şi înfiinţarea unei Curţi de Casaţie (ambele cu sediul la Foc­şani), măsuri de organizare identică a armatei, precum şi faptul ca fiecare ţară să aibă domnul ei, guvernul ei, adunarea sa legislativă şi administraţia sa sepa­rată. Toate aceste decizii, însă, erau îm­potriva aspiraţiilor locuitorilor celor două ţări, ele confirmând justeţea spuselor lui Bălcescu: „în zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata, dar, a o lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii pământului nu dau fără numai aceea ce le smulg popoarele. Fiţi gata, dar, a vă lupta bărbăteşte, căci, prin lucrare şi jert­fire, prin sângele vărsat, poporul dobân­deşte conştiinţa drepturilor şi datoririlor sale”.

În acest context, la 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la Iaşi proclamă în unanimitate drept domn al Moldovei pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 Ianuarie 1859, sub presiunea populaţiei adunate pe dealul Mitropoliei, Adunarea Electivă de la Bucureşti proclamă drept domn al Ţării Româneşti pe acelaşi Cuza. La 5 ianuarie 1859, cu prilejul alegerii lui Cuza ca domn al Moldovei, M. Kogălniceanu spunea: „Alegându-te pe Tine Domn în ţara Noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea…Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocu­iască arbitrariul, fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia pen­tru care mai toţi Domnii au fost nepă­să­tori sau răi…Fii simplu, Măria Ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Porţi un frumos şi scump nume. Numele lui Alexandru cel Bun, să trăieşti dar mulţi ani! Ca şi dân­sul, fă, o ,Doamne, ca prin dreptatea Eu­ropei, prin dezvoltarea instituţiunilor noas­tre, prin simţimintele Tale patriotice, să mai putem ajunge la aceste timpuri glo­rioase ale naţiei noastre, când Alexan­dru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţ că România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi Sabia Sa”.

Într-un discurs rostit de acelaşi Kogălniceanu în 1863 în faţa parlamen­tului a spus: „Unirea, domnilor, eu nu cunosc nimănui dreptul să zică că Unirea este opera sa, Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă şi, de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea, naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări, cu misiunea de a realiza Unirea”.

La sosirea lui Cuza la Bucureşti I.C. Brătianu l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte: „Măria Ta, cinci milioane de ro­mâni te-au ridicat, prin puterea sufletelor lor, prin puterea credinţei lor naţionale, pe scaunele întrunite ale lui Ştefan cel Mare şi ale lui Mihai Viteazul; cinci mili­oane de români au simbolizat în Măria Ta independenţa naţională. Astăzi, Româ­nia întreagă şi-a oprit răsuflarea şi aş­teaptă de la Guvernul Măriei Tale acte de acelea care să-i însemne, în trăsuri mari, drumul cel nou pe care este gata să se arunce cu entuziasmul, cu devotamentul unui popor a cărui credinţă naţională, moştenire strămoşească, a crescut şi s-a întărit prin atâţia secoli de suferinţe. Prin iubirea tuturor românilor, Măria Ta, eşti unul dintre suveranii cei mai tari; fă ca actele Guvernului Măriei Tale să cores­pun­dă cu această putere, ca astfel gene­ra­ţiunile viitoare să se înşiruiască binecu­vântând numele Măriei Tale”.

Şi, într-adevăr, în cei 7 ani de dom­nie, Cuza a înfăptuit reforme radicale în toate domeniile, rămânând în istoria neamului românesc o figură legendară, un om providenţial, un fondator al statului român modern.