Totul despre arbitrajul comercial

• Alecsandru Trainea, preşedinte, şi Dumitru Ghiţă, vicepreşedinte al Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă CCI Vâlcea, au oficializat, în cadrul unei conferinţe în sala Ferdinand, toate avantajele pe care arbitrajul comercial le are de oferit mediului local de afaceri

„Litigiile rezolvate prin arbitraj comercial sunt soluţionate mai repede şi mai puţin formal decât în cazul unei instanţe de judecată de drept comun” aşa ar suna concluzia imediată şi exactă a întâlnirii organizate la sediul CCI Vâlcea şi de pe urma căreia mediul local de afaceri a putut descoperi toate beneficiile unui arbitraj comercial în dauna metodelor tradiţionale.

Două autorităţi în domeniu, Alecsandru Trainea (foto) şi Dumitru Ghiţă, adică preşe­dintele şi vicepreşedintele Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă CCI Vâlcea, au explicat în detaliu modul cum are loc acest gen de justiţie.

Astfel, printre ideile desprinse am distins:  litigiile interne pot fi rezolvate în maxim cinci luni, iar cele externe în aproximativ un an dar şi că pentru ca procedurile sunt simplificate, căile de atac împotriva unei hotărâri arbitrale sunt mai puţine. Pentru a fi arbitrabil, un litigiu nu trebuie să fie prin lege, de competenţa unei alte instanţe. Litigiile legate de insolvenţă sunt rezolvate numai in instanţă. e asemenea, litigiul nu trebuie să privească drepturi asupra cărora nu permite părţilor să încheie o tranzacţie iar părţile în litigiu trebuie să fi agreat prin convenţie arbitrală că soluţionarea se poate face în acest mod.

Această convenţie arbitrală se poate con­cre­tiza fie printr-o convenţie de sine stătătoare, de­nu­mită compromis, fie printr-o clauză compro­mi­sor­ie înscrisă în contractul principal încheiat între părţi. Arbitrajul va fi organizat conform regulilor stabilite de părţi prin această convenţie arbitrală. Convenţia arbitrală este încheiată sub a doua formă, cea a unei clauze compromisorii din con­tractul principal. Teoretic, dacă nu există acest document, tribunalul arbitral nu va putea să soluţioneze astfel litigiul. Decizia de a apela la arbitraj este luată la momentul semnării con­trac­tului între cele două firme, în funcţie de valoarea şi importanţa acestuia pentru activitatea părţilor.

În faţa celor prezenţi, Trainea şi Ghiţă au enu­merat şi principalele avantaje aduse de arbi­traj şi care sunt legate de rezolvarea mai rapidă şi mai puţin formală decât în instanţă şi de proce­durile simplificate. Hotărârea arbitrală este obli­ga­torie pentru părţi. Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale şi recursul împotriva acesteia, precum şi motivele pentru care se poate ataca o hotărâre arbitrală cu acţiune în anulare sunt limitate de lege şi nu se poate ataca fondul cauzei. Hotă­râ­rea arbitrală este definitivă şi obligatorie şi nu poa­te fi desfiinţată decât urmând căile de atac men­ţionate (n.r. – acţiunea în anularea hotărârii ar­bi­trale şi recursul împotriva acesteia) iar în ceea ce priveşte cheltuiala, trebuie spus că şi costurile legate de taxe sunt mai mici decât într-o instanţă de judecată de drept comun, deoarece în România cuantumul taxelor arbitrale este mai scă­zut, comparativ cu cel al taxelor judiciare de tim­bru. În plus, procedura arbitrală asigură confi­den­ţialitate. Şedinţele se desfăşoară cu uşile închise şi la acestea participă, în afară de arbitri, bineînţeles, numai părţile implicate sau reprezentanţii acestora.

Pregătirea specializată a arbitrilor este un alt motiv pentru care se apelează la arbitrajul co­mer­cial, deoarece există riscul ca în cazul instanţelor de drept comun să nu fie înţeleşi anumiţi termeni. La arbitraj pot apela toate firmele, indiferent de mărime sau dacă una dintre părţile implicate are sediul în România sau în străinătate.

Din punct de vedere al domeniului de acti­vitate, convenţiile arbitrale se încheie de firmele din construcţii şi imobiliare iar Trainea a men­ţio­nat că, în funcţie de cauzele care duc la folosirea arbitrajului comercial, există trei categorii de companii interesate de această procedură: prima este reprezentată de firmele din domenii care apelează la arbitraj în mod tradiţional, precum fos­tele companii de comerţ exterior sau cele care activează în transportul maritim, a doua categorie cuprinde firmele obligate să accepte clauze com­promisorii pentru a începe sau a menţine relaţiile comerciale cu parteneri externi care impun clau­za compromisorie în contractele încheiate iar ul­tima categorie este formată din firmele care folo­sesc arbitrajul pentru ca îi descoperă avantajele.

Unul dintre tipurile de arbitraj comercial este cel ad-hoc, în care atât tribunalul, cât şi func­ţionarea acestuia au la baza reguli stabilite de părţile implicate. Părţile vor putea să facă referire la regulile existente în Codul de procedură civilă cu privire la arbitraj sau la regulile unei instituţii de arbitraj, fără însă ca acest lucru să schimbe na­tura arbitrajului în sine. Altă variantă este arbi­trajul instituţional, în care tribunalul este organizat de o instituţie de arbitraj, după regulile acesteia. Astfel de instituţii de arbitraj sunt Curtea de Arbi­traj Comercial Internaţional a Camerei Naţionale a României (cu sediul în Bucureşti), Curtea de Arbitraj Internaţional din Londra şi Curtea de Arbitraj Comercial de la Viena.

Documentele necesare în acest tip de acţiuni sunt aceleaşi ca şi în faţa instanţelor de drept co­mun: contracte comerciale, documente de livrare, documente de plată, corespondenţă şi alte infor­maţii referitoare la conflict. Lista docu­men­telor nece­sare poate să difere mult în funcţie de caz, de natura litigiului şi de faptele ce trebuie să fie dovedite.

În cazul arbitrajului ad-hoc, orice persoană de cetăţenie română poate fi numită arbitru. Însă, cei implicaţi pot să specifice reguli suplimentare pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pen­tru a fi numită arbitru. De exemplu, se poate soli­cita ca o persoana să aibă cunoştinţe şi expe­rienţă într-un anumit domeniu de activitate. Nu­mă­rul arbitrilor şi procedura de numire a acestora în arbitrajul ad-hoc vor fi stabilite în modalitatea spe­cificată de către părţi. În cazul în care părţile nu menţionează aceste aspecte în convenţia ar­bi­­trală, vor fi aplicabile normele prevăzute în Codul de procedură civilă.

Procedura arbitrajului comercial începe cu depu­nerea în scris de către reclamant a unei cereri de arbitrare. La această cerere, recla­man­tul va anexa toate documentele pe care le con­sideră relevante pentru dovedirea pretenţiilor sale. Cererea este, apoi,  comunicată pârâtului, care în 30 de zile îşi va formula apărarea. Astfel, pârâtul va depune şi el în scris o întâmpinare, în care va prezenta toate documentele pentru a se apăra. În cazul în care pârâtul are pretenţii faţă de reclamant, care izvorăsc din acelaşi raport juridic ca şi pretenţiile formulate de către recla­mant, pârâtul va depune o cerere recon­ven­ţio­nală, însoţită de documentele doveditoare cores­pun­zătoare. După expirarea termenului pentru depunerea întâmpinării din partea pârâtului, tri­bunalul arbitral fixează termenul de judecată şi dis­pune citarea părţilor. Perioada între data pri­mi­rii citaţiei de către părţi şi data stabilită pentru dezbateri este de cel puţin 15 zile. Dezbaterile tribunalului se vor desfăşura pe parcursul mai multor termene, în funcţie de complexitatea cau­zei. După închiderea dezbaterilor, arbitrii vor deli­bera în secret şi vor pronunţa o hotărâre moti­vată, ce va fi comunicata părţilor. Într-o lună de la co­municarea hotărârii arbitrale către părţi se poate depune o acţiune în anulare a acesteia, în faţa instanţei de judecată competentă. Tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea arbitrală după cel mult cinci luni de la data constituirii sale, dacă părţile nu fac precizări în acest sens în convenţia arbitrală.

Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a unei cereri adresate de părţi unei instanţe de judecată, în vederea so­luţionării oricăror incidente intervenite în desfă­şu­rarea sau organizarea arbitrajului. Termenul poate fi prelungit de către părţi sau de către tribunalul arbitral, în ultimul caz neputând fi mai mare de două luni. De asemenea, termenul se prelungeşte cu două luni în cazurile prevăzute de lege. Trecerea termenului nu va fi considerată un motiv de caducitate a arbitrajului, în afara cazului în care una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea.