S-a stins autorul istoriei sincere
Cumplita veste a morţii istoricului Florin Constantiniu, venită în Sâmbăta Mare, mi-a răpit bucuria Paştilor din acest an. Nu ştiu ce fapt a curmat viaţa celui mai importanţi dintre istoricii zilelor noastre însă m-a îndurerat profund. L-am cunoscut şi m-am întâlnit de mai multe ori cu regretatul istoric. Pe lângă clarviziunea istorică am admirat la el discursul fascinant dar şi caracterul său modest. Cercetător ştiinţific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, distins cu Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române, în anul când eu abia mă năşteam, autor a numeroase studii despre diferite perioade ale istoriei, avea un mare regret că, în învăţământul liceal de astăzi, istoria şi-a pierdut funcţia social-educativă, iar tinerii sunt interesaţi mai mult de internet şi nu mai vibrează când aud de bătăliile de la Rovine, Călugăreni sau Mărăşeşti.
Am avut onoarea să public în „Clipa” o recenzie la celebra sa carte O istorie sinceră a poporului roman (ed. a IV-a). Vă recomand acest volum pe care eu l-am citit pe nerăsuflate, atunci, când a apărut, în 1997, ca pe un roman de acţiune, entuziasmat de fiecare dată de marea discrepanţă dintre cunoştinţele dobândite în şcoală şi adevărul ce mi se releva în faţa ochilor. Această sinteză remarcabilă şi provocatoare, care i-a încununat istoricului Florin Constantiniu activitatea ştiinţifică, vine cu informaţii noi, corectează ori îmbogăţeşte altele, deschide orizonturi în domenii obscure şi integrează armonic problemele istoriei naţionale în istoria universală. Deşi lucrarea tratează o perioadă cronologică lungă şi prezintă o structură aparent stufoasă (patru părţi), abordarea sistematică a fenomenelor istorice, redate într-un limbaj accesibil, asigură o lectură agreabilă, evenimentele putând fi urmărite cu uşurinţă.
Trebuie amintit că autorul s-a simţit dator să explice, în prefaţa la ediţia I, de ce o istorie şi de ce una sinceră. Titlul ales este inspirat de Istoria sinceră a naţiunii franceze, scrisă de Charles Seignobos, pentru ca apoi, trecând prin Andrei Oţetea şi Dimitrie Cantemir, să conchidă că numai o istorie adevărată devine obligatoriu sinceră. Autorul revenea la principiul stabilit de nu mai puţin celebrul Leopold von Ranke, în secolul al XIX-lea, în sensul că trecutul trebuie reconstituit „aşa cum a fost”. Dacă vrem să învăţăm ceva din istorie, ea trebuie cunoscută „[…] cu cele bune şi rele ale ei. Şi aş îndrăzni să spun că, de obicei, se învaţă mai mult dintr-un eşec decât dintr-o izbândă”, ne spunea Florin Constantiniu.
Răul poate fi evitat dacă ajungi să-i cunoşti cauzele. În ceea ce priveşte intervenţia articolului nehotărât înaintea Istoriei sincere…, Florin Constantiniu ne prezintă limitele, omeneşte explicabile, ale sintezei sale, în speţă faptul că textul său reprezintă „o explicaţie posibilă a faptelor, nu explicaţia infailibilă”. De unde, asigurarea firească că „am scris aceste pagini cu strădania obiectivităţii şi cu dorinţa de a oferi imaginea adevărată a istoriei naţionale. Cititorii vor judeca dacă am izbutit sau nu”. El nu a făcut altceva decât să „reaşeze istoria pe făgaşul adevărului”. A fost unul dintre puţinii care a avut curajul în perioada pre-decembristă să le vorbească studenţilor săi despre înrobirea Basarabiei de către Rusia.
Concluzia din finalul cărţii îndeamnă cititorii la reflecţie, datorită notei pesimiste pe care autorul o induce cititorului. Ea ne îngrijorează tocmai pentru că vine de la un reputat istoric, care cunoaşte bine trecutul încât să poată emite păreri vizionare: „Viitorul este sumbru: suntem un neam sleit, ieşit din istorie”.
Florin Constantiniu ne-a oferit o privire de ansamblu asupra istoriei românilor. Trecând peste simpla înşiruire a faptelor, el încearcă – şi reuşeşte – să pătrundă în miezul lor, să le înţeleagă, redându-le ca atare. Cartea este un balsam pentru sufletul rănit al istoriei neamului, care a fost pângărit de-a lungul vremurilor de ocultări şi crude neadevăruri. Dacă avem curajul să privim în ea, ne vom afla, poate, izbăvirea.
Dar acum, trebuie să ne obişnuim cu idea că istoricul şi academicianul Florin Constantiniu nu mai este printre noi. Onestitatea lui va rămâne undeva prin conştiinţele celor care l-au întâlnit sau i-au citit scrierile. Fie ca Lumina Învierii să-i călăuzească sufletul călător spre alte lumi mai bune!