Remember râmnicean selectiv pe 160 de ani, între 1790-1950 (Partea II) (2)
Să nu omitem un alt element foarte important pentru care era căutat de tot mai mulţi străini, fiind străbătut de unul din cele mai importante drumuri comerciale acre leagă Ardealul de Ţara Românească dar şi, strategic, de minunata Vale a Oltului.
Cella Delavrancea, în „Mozaic în timp”, scria: „Râmnicul este organul biologic al nordului oltenesc, inima de la care pornesc arterele ce duc la diferite localităţi preţuite atât prin frumuseţea priveliştilor, cât şi prin izvoarele de tămăduire”.
În Catagrafia anului 1835, sunt prezentaţi toţi cei 89 de străini. Italieni, slovaci, cehi, unguri şi evrei stabiliţi la acea vreme în oraş. La o diferenţă de numai 64 de ani, o nouă catagrafie, din 1899, ne prezintă pe cei 1613 străini, 834 bărbaţi şi 779 femei, stabiliţi în Râmnic, ca italieni, germani, austrieci, greci, evrei, iugoslavi, cehi şi albanezi.
Să aruncăm o privire asupra dinamicii de construire a caselor, pe cea de la a doua stradă ca importanţă economică şi lungime, strada Călăraşilor, după strada Traian. În 1902, o construcţie, 1903, 18 case, şase în 1906, trei în 1907, patru peste un an,, tot patru, în 1910 ca şi în 1911, şase în 1912, şapte în 1913, şapte în 1914, două în 1916, două în 1922, tot două în 1923 trei între 1924-1925, o casă în 1926, între 1927-1930, şapte case, trei în 1933, două în 1936, trei în 1937, şi câte o casă în 1938, respectiv 1939.
În cercetarea unui număr mare de înscrisuri cu referire la dinamica populaţiei oraşului, se pot preciza următoarele: la trecerea în secolul XX, Râmnicul începe să-şi schimbe înfăţişarea, prin demolarea tuturor caselor insalubre din zona centrală, lăsând locul unor spaţii mari pentru a se construi noi clădiri moderne la care materia primă sunt cărămida, betonul şi altele care nu mai puteau lua foc atât de repede. Numărul populaţiei este în continuă creştere: la 1908, erau 7290, la 1912, erau 9628, la 1930, 15.648, la 1937, 15.978 iar la 1944, 15917.
1947-1948
După o statistică a populaţiei şi a străzilor din Râmnicul Vâlcii, oraşul avea 13.277 locuitori, 885 case, 60 de locuri virane situate pe diferite străzi, 105 străzi din care 80 erau electrificate şi 72 alimentate cu apă curentă. Suprafaţa totală a străzilor şi pieţelor era de 595.895 metri, suprafaţa carosabilă era de 551.417 metri, suprafaţa trotuarelor era de 44.478 metri (dosar 27/1948). În anul 1950, populaţia ajunsese la circa 17.238.
Străzile şi casele Râmnicului vechi ne pot destăinui amintiri, evenimente, întâmplări, poveşti, chiar şi legende pentru că străzile şi casele ca şi oamenii se nasc şi-şi duc viaţa, îmbătrânesc şi mor împreună cu propriul lor oraş. Această sintagmă se potriveşte perfect unor străzi şi case care practic astăzi sunt dispărute din ţesutul urbanistic al oraşului. În afara incendiilor devastatoare, precum cele din 1735, 1738, 1847, nici o generaţie n-a distrus zona centrală a Râmnicului cât s-a distrus între anii 1970-1980. Distrugerile ireparabile ale unor valori care reprezentau pentru Râmnic mărturii ale culturii sale arhitecturale şi spirituale întinse pe mai multe generaţii. Centrul istoric, care a suferit distrugerea istoriei sale era cuprins între următoarele limite: la nord, Valea Episcopiei – actualul Bulevard N. Bălcescu, la sud: Iazul Morilor – actualul General Magheru, la est. Strada Radu de la Afumaţi – actualul General Magheru, la vest, strada Traian , o parte din strada Regele Carol I, strada Ştirbei Vodă şi, din nou, strada Traian.