„Nu există absolut nimic haotic! Dumnezeu ne-a scris fiecăruia dintre noi soarta!…”

– interviu cu scriitorul CONSTANTIN ZĂRNESCU –

Constantin Zărnescu – 65

Astăzi, 24 martie, ilustrul scriitor și om de cultură de origine vâlceană Constantin Zărnescu (născut în comuna Lăpușata) aniversează 65 de ani de viață și aproape patru decenii și jumătate de la debutul său literar, ca student, în prestigioasa revistă transilvană „Tribuna”, unde a lucrat apoi, ca redactor, începând cu 1972. Romancier, dramaturg și eseist de elită, Constantin Zărnescu colaborează de-a lungul prestigioasei sale activități la mai multe periodice. și reviste literare, între care – cu mândrie o spunem – se numără și „Curierul de Vâlcea” și „Curierul literar și artistic”. Este unul dintre cei mai de seamă brâncușiologi ai lumii, lucrările sale în domeniu fiind editate în zeci de mii de exemplare. În 1997, Prefectura județului Gorj i-a decernat Premiul de Excelență pentru întreaga activitate brâncușiologică. Totodată, Consiliul Local al municipiului Rm. Vâlcea i-a acordat înaltul titlu de Cetățean de Onoare.

La frumoasa sa aniversare, din partea colectivului nostru redacțional un călduros și prietenesc LA MULȚI ANI!

– Cum vedeţi viaţa şi lucrurile, domnule Zărnescu, după ce aţi publicat 20 de cărţi, atât de diferite, ca tematică şi subiecte?

– Ca pe nişte „edificii”, realizări care să mă ajute să depăşesc suferinţa şi spaima de moarte! Vedeţi Dumneavoastră, la 9 ani, într-o iarnă cumplită, învăţătorul m-a aşezat lângă o fereastră cu geamuri sparte. Lădeştii de Vâlcea fusese plasă de judeţ şi avea un spital cunoscut. Am stat internat fără vreun rezultat, cu dureri de cap atroce, primăvara lui 1958, alegândumă, pentru toată viaţa, cu o maladie urâtă, ce-mi producea „ruşine”, pentru că era vizibilă, „necomunicaţională”, cum se zice azi, nesocială: surzenia. „Citeam”, „potriveam” înţelesul cuvintelor, după mişcarea buzelor oamenilor! Mă aşezam lângă fete, în prima bancă. M-am interiorizat, căpătând o insaţiabilă patimă a lecturilor. Nu am mai ajuns niciodată profesor, sau preot, ci… scriitor!… Fereastra aceea spartă a fost deschiderea mea spre un cu totul alt destin. Am „zburat” prin ea, ca o pasăre a cerului!… Am sperat să găsesc ieşirea!…

– Credeţi, prin urmare, că soarta oamenilor este „scrisă”?

– Nu există absolut nimic haotic! Dumnezeu, după ce ne-a cioplit nouă chipul şi trupul, ca pe un templu, fiind mulţumit, precum sculptor şi arhitect, a fost şi Scriitor: Ne-a scris fiecăruia dintre noi soarta!… După revoluţia „copernicană” încoace şi, mai ales, după descoperirea ştiinţifică a „revenirii” şi „reîntoarcerii” Cometei „Haley”, s-a putut intui şi „calcula” ciclurile şi volutele destinului unui om…

– Totuşi, „ne mai înalţă pe noi ceva, în tării”? „Eternul feminin”, aşa cum spunea Doctor Faustus?

– Apare, mai întotdeauna, o fiinţă cu părul bălai, în viaţa noastră!… Aşa mi-a fost mie dat să ajung în Transilvania. Mă îndrăgostisem, intempestiv, de o colegă de-a mea, Smaranda Voinescu. Amândoi părinţii noştri erau prieteni, se numeau amândoi Costică şi lucrau în primărie. În 1963, primăvara, tatăl fetei zice: „unde dai tu băiatul, la liceu?”… „La liceul teoretic A.I. Cuza, din Horezu!” „Aoleu!… Dai copilul la «râşniţă»! Eu duc fata «la moară», la «Mircea cel Bătrân», la Râmnicu Vâlcea”. În realitate, ei ne-au despărţit!…

– Cum v-a legat spaţiul Horezului, şi munţii săi, de Ardeal?

– Toate excursiile pe care eu le făceam, ca elev, erau via Tg. Jiu – Severin – Banat (şi, astfel, am văzut de mai multe ori Ada Kaleh!); sau Tg. Jiu – Deva – Alba-Iulia – Cluj. Lipit de Horezu, era un fel de „cartier”, un cătun de ciobani, Vaideeni, originari din Pădureni – Hunedoara, fugiţi peste Carpaţi, în sec. XVIII. Îmi vizitam, cu bicicleta, colegii din Vaideeni, în frunte cu Lazăr Comănescu, azi ambasadorul nostru la Berlin; sau Generalul (r) Mitică Popescu, Profesor la Academia militară! Eram, ca elevi, vecini Mănăstirii Horezi, a lui Brâncoveanu – un rai al fructelor şi livezilor!… În acele trei-patru excursii, pe an, spre Tg. Jiu, am descoperit operele lui Brâncuşi!… Venea des la Horez, să ne ţină discursuri, şi deputatul MAN (de Horezu): Manea Mănescu. Deşi Liceul era aşezat pe strada principală, Vladimirescu, ciobanii îi spuneau, cum era numită din vechime: „Drumul Domnesc!”; fiindcă pe aici treceau, dinspre Târgovişte, Câmpulung, Vâlcea, spre Vodiţa, Tismana, în vilegiatură, rădvanele voievozilor, curţile lor!… Despărţindu-mă de Smaranda Voinescu, care a mers la Râmnic (am făcut-o… personaj literar!); apoi cunoscându-i pe ardelenii, din Vaideeni, traversând munţii, pe lângă turmele lor, cu piciorul, în vacanţe, mi-am găsit altă „cale”, „orientându-mă” spre şcolile din Transilvania!…

Spre sfârşitul liceului, însă, m-am îndrăgostit de o nepoată a jurnalistului, de la „Scânteia tineretului”, Dumitru Târcob, din Dobricenii Bistriţei. Ioana era al nouălea copil la părinţi. Sufeream la vederea chipului ei, făceam puseuri de temperatură, dacă nu eram lângă ea o zi. Ne-am scris în vacanţe şi, apoi, în studenţie, unul altuia peste două sute de scrisori, pe care le păstrez; ele au participat la formaţia mea de prozator. (Scrisorile au fost considerate, întotdeauna, un gen „literar”). Studentă la Medicină, la Bucureşti, Ioana m-a rugat să părăsesc Clujul, să fiu lângă ea şi să ne căsătorim! Am cumpănit, înfiorat şi îndurerat. Am chemat-o eu, pe ea, să se transfere aici! Lucram, deja, la „TRIBUNA”, un săptămânal fierbinte, socotit „moară a ideilor” încă de pe timpul lui Slavici, aşezat în „buricul” capitalei Transilvaniei!… Şi, iată că aşa a fost să fie!…Nu mi-a fost sortit.

– Spuneţi-mi o amintire importantă, legată de prima Dumneavoastră carte: CLODI PRIMUS şi de recenta carte, cea care va ieşi în aceste zile de sub tipar, la Ed. SCRISUL ROMÂNESC, ŢARA LUI URMUZ – URMUZLAND…

– CLODI PRIMUS este un roman de formaţie, despre suferinţele vieţii mele de licean, adică despre o maladie „devenită” şi a spiritului – surzenia! Suferinţa timpanelor a fost, pentru mine, „călcâiul lui Ahile”. Am fost operat, timp de 5 ore, la Spitalul „Colţea” din Bucureşti; însă doctorul Bèlea, originar bănăţean, dus de Petru Groza în echipa sa, în Capitală, după război, mi-a zis: „uită-te la vecinul tău de pat, care a fost «tăiat» de şapte ori!… S-ar putea să nu mori, din pricina acestei boli, dacă infecţia nu va ajunge la creier!… Dar vei muri cu ea!…” Eram îngrozit! Cum voi „convieţui” cu această meteahnă? Mă voi „împrieteni”, vreodată, cu ea? Astfel, neauzind cuvintele oamenilor, surzenia mă împingea, încet, spre „citirea” şi înţelegerea a ceea ce vedeam! Spre interpretarea imaginilor!… M-am îndrăgostit de… miracolele sculptorului Constantin Brâncuşi; şi de Avangarda (literară) româno-franceză. Mergeam spre Tg. Jiu, urcam spre Coloana infinită, aşa cum ai urca la Ierusalim!…

– Dar URMUZ­LAND? ŢARA LUI URMUZ?

– Fostul meu diriginte, din Lăpuşata-Lădeşti, Grigore Ştefănescu, preda muzică (fiind şi dirijor de cor), la liceul din Horezu. Are azi 87 de ani şi trăieşte la Craiova. El m-a prezentat viitorului meu profesor de română (şi director) al liceului „Cuza”, originar din Lădeşti, Marin Mazilu, rudă a Patriarhului Iustinian Marina. Într-o dimineaţă, în primul nostru an, 1964, ne-a spus, ca un adevărat orator, o lecţie „şocantă”, ca un reportaj din realitatea imediată; „A existat”, zicea el, „un poet, din Moldova, «spirit de avangardă», la Zürich, care a introdus cuvinte, tăiate cu foarfeca, într-o pălărie; apoi le amesteca şi le scotea, lipindu-le, în curgerea lor «haotică», făcându-le să semene cu un flux, o curgere, o organizare poetică!…” „Poezia aceea”, zicea profesorul nostru, „a făcut înconjurul pământului!… Iar POETUL, prieten şi el cu Constantin Brâncuşi, se numea Tristan Tzara!…” Pe urmă, dl. Mazilu ne-a invitat să băgăm şi noi cuvinte, nu în pălării, ci în băşti şi căciuli. Eram fascinaţi, uluiţi!… În România, astfel de „cronici”, „bizarerii” scrisese Urmuz, încă din 1907…

– Cum aţi ajuns, mai târziu, sau cum v-aţi reîntors la Urmuz?

– Am publicat cinci romane, în dulcele stil „tradiţional şi clasic”: Ieşirea la mare (despre Petrache Lupu de la Maglavit); Meda, mireasa lumii (despre înţelepciunea, frumuseţea şi influenţa femeilor asupra unui om tânăr); Teii înfloresc pentru Irina (închinat primei dragoste şi mitului „virginităţii”… amândurora); ZIUA ZILELOR (despre Iuliu Maniu, sfârşitul primului război mondial şi apariţia naţiunilor libere, în Europa Centrală – colosalul eveniment al Unirii noastre celei Mari!).

– Dar „Ţara lui Urmuz”?

– Cu acest roman istoric, picto-poetic şi muzical am avut o experienţă grozavă, de peste două decenii. Şi n-am coborât niciodată manuscrisul de pe biroul meu de lucru! Formula obsidională a Avangardei literare, era ocultarea, distrugerea, pierderea, negarea sensului şi logicii lucrurilor, cuvintelor şi ideilor – a acelei tradiţii familiare şi accesibile tuturor oamenilor. Rezultatul: exaltarea anonimatului, antieroismului, arta ca „eşec”, „haosul”; elogiul mişcării „browniene” a societăţilor; a revoluţiilor – „aedificabo et destruam” – „edifică şi distruge”, preceptul latinilor!…

Nu voi mai putea scrie roman „bine meşteşugit”, „tradiţional”, „clasic”, după acest URMUZLAND (ŢARA LUI URMUZ)! Ţinându-l „la sertar”, pentru că nu l-aş fi putut publica şi mi-ar fi fost cenzurat, complet, înainte de 1989 – nu am putut „strecura”, în presă, nici măcar un rând, înainte de 1989 – „am trecut munţii”, spre un alt enorm subiect: DRACULA (VLAD DRACULA ŢEPEŞ); PATIMILE LUI DRACULA (NARAŢIUNILE UNIVERSALE) DESPRE DRACULA VODĂ; şi drama DRACULA ÎN CARPAŢI.

– Se leagă şi el, DRACULA, cumva de adolescenţa şi tinereţea dumneavoastră?

– În chip sigur!… Am auzit (şi mi le-am notat) două legende (naraţiuni) despre Ţepeş, de la nişte păstori de turme, din Vaideeni – HOREZU, care făceau „transhumanţă” spre Transilvania. Am început să adun şi să structurez naraţiuni despre Voievod, aşa cum ai „colecţiona” timbre!… Am elaborat Cartea, în 12 ani de zile!… Peste 200 de naraţiuni!… Lucram „în paralel” cu publicistica, susţinută, după Revoluţia Română, la care am participat. Numai trăind în Ardeal, la Cluj, am putut elabora, şlefui, acest volum imens. Literatura istorică, nuanţată prin secole, în jurul lui Vlad Ţepeş Dracula, deţine (şi) un caracter interetnic. De ce s-au metamorfozat legendele şi naraţiunile într-un mit universal şi teribil?… Iată o filieră a „analizelor”, după cronologia istoriei! După lupta de la Lepanto, scriitorul Cervantes, atunci soldat, rămas fără o mână şi aflat prizonier, pe un vas turcesc, în Mediterana, a ajuns într-o piaţă de sclavi, la Alger; auzise, deja, în acea teribilă încleştare navală, că exista o societate secretă, militară şi cavalerească, antimahomedană, din care făcuseră parte mulţi prinţi, generali, voievozi, precum şi părintele lui Ţepeş, Vlad Dracul, numită în cuvinte „primitive”, „imperfecte” – „Tagma Balaurelui”. Traducătorii, în goană după arhaisme, au deturnat sensul frumoasei expresii: ORDINUL DRAGONULUI – în adevăr societate „militară şi cavalerească”, iniţiată de Împăratul Sigismund de Luxemburg, împotriva mahomedanilor, care înaintaseră, ajunseseră în Europa Centrală. Ori, balauri îi numea pe Turci şi Luther, în tezele sale. A izbucnit o confuzie de foarte lungă durată! Mit al naraţiunilor orale, apoi scrise, incunabulele despre DRACULA ajunseseră „bestselle­ruri” ale epocii de aur ale tiparului! Dracula este – ca şi Don Quijote – un mit al CĂRŢILOR, al povestirilor despre OM; dar mai vechi, eliminând confuziile, cu o sută de ani decât Don Quijote, şi azi, mai influent, graţiei civilizaţiei „imaginii” cinematografiei mondiale, impulsionate şi de romanul lui Bram Stoker.

– Vă doresc „La mulţi ani!” şi vă mulţumesc!

– Vă mulţumesc şi eu!

Interviu de MICHAELA BOCU, redactor șef adjunct al ziarului „Făclia de Cluj”