Monahul din mansardă (1)
„Eu atâta am plâns în viaţa mea, că ar merge o moară cu lacrimile mele”.
Zguduitoarea mărturisire aparţine ţărăncii române Saveta Prepeliţă din comuna Bahrineşti* – Bucovina, mama scriitorului Mihai Prepeliţă.
Citesc, recitesc – şi mă cutremur de limpezimea şi profunzimea acestei cugetări. Şi nu ştiu dacă, într-adevăr, s-a pornit o moară cu lacrimile acestei femei sfinte – deşi, adunate, lacrimile românilor din Basarabia şi Bucovina sunt în stare şi astăzi, şi multă vreme încă, să învârtească roata morii care macină durere – nu ştiu sigur nici dacă bătrâna Saveta mai trăieşte, dar ştiu sigur că din lacrimile sale s-a născut o mare conştiinţă românească: fiul ei, Mihai Prepeliţă, poet, prozator, dramaturg, pictor, regizor – şi tot ce-ar mai ţine de sclipătul şi tăişul artei, inclusiv incisivul condei de ziarist.
Are chipul unui monah coborât din rama unei mânăstiri: plete largi, barbă stufoasă, faţă nostalgic-luminoasă, privire blândă, înviorată uneori de un licăr neastâmpărat. De altfel, se şi spovedeşte într-o poezie: „M-am închis la Mănăstirea Putna / pentru două săptămâni / era în aprilie 1991 / şi la plecare Stareţul Iachint / mi-a spus că sunt bun de călugăr” („Mănăstirea mea – masa de scris”). Pentru că nu doar la înfăţişare Mihai seamănă cu un monah, ci şi în profunzimea ortodoxei lui credinţe în Dumnezeu.
Are 65 de ani (îi împlineşte pe 19 octombrie), a făcut multe, a trăit multe: şi bune şi rele, mai ales pătimiri – datorită convingerilor sale. A fost băgat cu forţa în spitale de psihiatrie, pentru spălarea creierului. (Acolo s-a născut piesa de teatru „La casa cu nebuni”, pe care nu se încumetă nimeni s-o pună în scenă!).
Are 65 de ani – şi de o bună bucată de vreme s-a stabilit în patria-mamă, România. Şi ce i-a oferit patria-mamă acestui fiu jertfit pe vatra iubirii de ţară? O mansardă nenorocită, la cucurigul unui bloc îmbătrânit în uzură! Maliţios, nu uită niciodată să noteze, pe plicurile de corespondenţă: „etaj 5, ap. 49 – mansardă”. Nu, nu este mizantrop; de acolo, de la înălţimea mansardei sale, priveşte peste lume cu îngăduinţă şi înţelegere, cu iubire. Deşi îşi scrie opera în acele condiţii de neinvidiat: „Mănăstirea mea – masa de scris / ceva mai modestă decât biroul / de la Sfânta mănăstire Putna… / O scândură de brad / pe care mi-o pun pe genunchi” (citat din poezia de mai înainte). Aşa a scris mare parte din cele 55 de cărţi, 7 piese de teatru, 13 traduceri.