Matei Basarab şi moştenirea sa pentru cultură

Fără nici o îndoială, cei 22 de ani de domnie în fruntea Ţării Româneşti (1632- 1654) l-au lăsat definitiv în istoria noastră naţională chiar şi fără glorioasele şi renumitele succese militare ale altor domnitori. Cu toate astea, pacea a fost ţinta şi scopul vieţii şi domniei lui Matei Basarab, iar consensul în ceea ce priveşte epoca lui vine dinspre domeniul spiritual şi a asta pentru că a fost una de înflorire culturală, de închegare a unei școli artistice, fără de care „explozia” brâncovenească nu ar fi fost posibilă. Printre istorici, dar şi pentru teologi, rămâne considerat un adevărat „Mecena”, un protector al culturii, sprijinitor al ortodoxiei, militând pentru păstrarea nealterată a tradiției ortodoxe. Toate aceste însușiri ale sale, vor contribui la consacrarea suveranului drept cel mai mare ctitor ortodox al poporului român, un adevărat patron al bisericii. A ridicat din temelie peste 30 de biserici la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, unde l-a depășit cu mult chiar şi pe Ștefan cel Mare, cât și la Muntele Athos și la sud de Dunăre, la Vidin și Şistov. Mitropolia Țării Românești beneficiază de danii de sate și imunități fiscale şi de sprijinul domniei pentru refacerea bisericilor. În 1645, Matei Basarab a plătit taxele pentru întreg muntele Athos. Tot el a fost cel care a adus o contribuție majoră în înlocuirea limbii slavone cu cea românească, în viața oficială, religioasă și civilă. El a introdus prima legislație scrisă: „Pravila mică” (tipărită la mănăstirea Govora, 1640), care a fost tradusă din limba slavonă de către Moxa, precum și „Îndreptarea legii” (Târgoviște, 1652).

Organizarea armatei a beneficiat de o atenție specială din partea voievodului, efectivele ajungând la 40.000 de ostași. De remarcat rămân și cele trei războaie câștigate împotriva domnului Moldovei, Vasile Lupu, care se încăpățâna să revendice tronul lui Matei Basarab.

Tot Matei Basarab a fost atât inițiatorul, dar și comandantul general al Ligii antiotomane, constituită din Țările Române, Polonia și Rusia. Lunga domnie a lui Matei Basarab a fost o epocă de fervoare religioasă și dezvoltare culturală așa cum o arată numărul foarte mare de ctitorii voievodale și boierești. Matei Basarab a ridicat de la temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Șistov. Dacă Ștefan cel Mare a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc (conform lui C. C. Giurescu).

Printre altele, a reconstruit Episcopia Buzăului, „după ce mai întâiu au dărâmat din temelie pre cea veche, făcută de strămoșii săi, arsă și stricată de năvălirile varvaricești”, așa cum scria un cronicar al vremii.

Dar cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab rămâne Mănăstirea Arnota, Costeşti, ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui lăcaș de cult mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgoviște. Pe lângă temele religioase tradiționale sunt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab și Doamna Elina), din pronaos, precum și o remarcabilă decorație florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfățișat bătrân, cu părul alb, este considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat până în zilele noastre. Tot la Mănăstirea Arnota se află și mormântul lui Matei Basarab, precum și cel al Doamnei Elina, soția voievodului.

Cum decurge procesul de canonizare?

Potrivit DEX-ului, procesul de canonizare este ultima fază în cadrul procesului de recunoaștere a sfințeniei unei persoane în Biserică. În cadrul Bisericii Ortodoxe, acest proces se mai numește și proslăvire. În cazul Bisericii Catolice, procesul de canonizare urmează după procesul de beatificare, după ce este recunoscută și a doua minune, după același procedeu folosit la beatificare. Fericitul este declarat „Sfânt” într-o liturghie publică solemnă de canonizare și cultul său este extins peste tot unde există o comunitate de credincioși; se stabilește, de asemenea, și o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt (poate coincide sau nu cu cea de la beatificare).

În „Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă – noţiuni introductive” este scris: „Prin canonizare, Biserica îşi îndeplineşte însă nu numai formal, ci şi în fond, cele trei misiuni mântuitoare ale ei; misiunea învăţătorească: păstrând, adâncind şi răspândind dreapta credinţă în cultul sfinţilor şi prin acest cult; misiunea sfinţitoare: sporind izvoarele de har mântuitor, prin recunoaşterea şi arătarea puterii sfinţilor şi a lucrării lor pentru mântuirea sufletelor credincioşilor săi; misiunea conducătoare: prin îndrumarea vieţii creştinilor pe căile trăirii şi lucrării arătate de sfinţi, pe cele mai drepte căi ale mântuirii.

Canonizarea sfinţilor mărturiseşte, sporeşte, întăreşte şi răspândeşte dreapta credinţă, sporeşte sfinţenia vieţii credincioşilor şi-i cârmuieşte pe căile Domnului. Importanţa religioasă a actului canonizării pentru Biserică şi pentru mântuirea credincioşilor este de netăgăduit şi proporţiile ei nu pot fi înţelese just decât în perspectiva istorică pe care ne-o oferă dezvoltarea bimilenară a vieţii Bisericii lui Hristos.

Pentru a se putea proceda în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii de fond:

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinţei celui despre care se tratează, ortodoxie păstrată până la moarte, fie în tot timpul vieţii, fie în timpul de la care a îmbrăţişat credinţa ortodoxă.

2. Proslăvirea lui de către Domnul, cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:

a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă.

b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau suplicii, pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte.

c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase.

d) puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte – sau în fine –

e) puterea de a apăra şi de a sluji cu devotament eroic credinţa şi Biserica Ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea lui şi confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii. Cultul acesta poate fi organizat sau difuz, manifestându-se printr-o cinstire simplă, prin faima sau numele de sfânt. De la îndeplinirea acestei condiţii pot face excepţie numai mucenicii dreptei credinţe.

Existenţa condiţiilor de fond, şi anume existenţa neîndoielnică a primei şi a celei de a treia – care poate lipsi numai în cazul martirilor – ca şi a oricăreia dintre cele enumerate la cea de a doua, îndreptăţeşte autoritatea bisericească să procedeze la actul de canonizare.

Cultul unui sfânt astfel instituit, cu observarea condiţiilor de fond şi cu îndeplinirea actelor formale, este un cult însuşit, consacrat, organizat şi statornicit în chip oficial de către cârmuirea bisericească competentă, şi el devine cult obligatoriu prin actul de autoritate pe care-l cuprinde săvârşirea solemnă a canonizării de către Sinod. El devine obligatoriu pentru o întreagă Biserică autocefală sau pentru părţi ale ei, după cum a fost instituit, fie ca un cult general sau numai local”.