Lumina de lângă Zăvoi

Râmnicul Vâlcea este un loc binecu­vântat de Dumnezeu, situat între lunci şi dealuri, livezi de pomi fructiferi, viţă de vie, castani maiestuoşi şi flori, multe flori viu colorate şi parfumate care înfru­mu­seţează grădinile, străzile sau prid­voa­­rele caselor şi ferestrele acestora. De aceea, nu-l pot uita, şi-n fiecare an, pri­mă­vara, odată cu trezirea la viaţă a naturii, mă încearcă un dor nespus pentru locul de unde-mi trag seva, rădăcinile fiindu-mi adânc fixate în locul unde m-am născut.

Şi, cu toate că l-am părăsit de 44 ani, nu l-am trădat şi revin în fiecare an, să-i străbat locurile dragi, străzile, Capela, Petrişorul, Zăvoiul, să admir bătrânul Olt, depănându-mi în gând amintirile de neuitat ale copilăriei şi tinereţii mele. 

Când mă încearcă nostalgia, răsco­lesc plicurile cu fotografii, din care-mi zâmbesc oameni dragi, rude şi prieteni, marea majoritate plecaţi de mult timp dintre noi. Aşa s-a întâmplat şi în acest an, când, din maldărul de fotografii, cu mo­mente din viaţa petrecută pe melea­gurile natale, atât de dragi mie, am pus de-o parte câteva care ilustrează locul în care m-am născut şi oamenii pe care i-am cunoscut şi printre care am crescut.

M-am născut în incinta Uzinei Elec­trice din oraşul de pe Olt, clădire impo­zantă, poate cea mai mare din acele tim­puri, cu o curte imensă şi un castan săl­batic mare, bătrân dar frumos, în mijlocul ei. Tatăl meu, UMBERTO DALBEN, era mecanic şef şi necesita o prezenţă permanentă în unitate în caz de avarie. Tocmai de aceea, i s-a pus la dispoziţie o locuinţă de serviciu, formată din trei camere şi dependinţe. Mama, ELIZA, era de profesie educatoare, fiind cea care s-a ocupat direct de mine.

Deci, „casa” noastră era în incinta uzinei unde ne-am obişnuit cu zgomotul permanent de motoare, cu fumul şi for­fota din curte, până la plecarea mea spre facultate şi pensionarea tatei, adică după 41 de ani de serviciu. Uzina trona pe strada Splaiul Mircea Vodă, nr. 13, în faţa ei, Canalul Morilor. Pentru cei care n-au văzut niciodată uzina, am să încerc să o descriu şi să vă ofer câteva date legate de existenţa acesteia. A fost deţinută de o Societate Suedeză de Electricitate şi pro­ducea curent electric pentru întregul oraş, chiar de la începutul secolului XX. Imensa clădire avea următoarele com­par­­ti­mente: centrul avea cea mai mare su­prafaţă cu sala celor patru motoare Diesel, pe cât de mari pe atât de gălă­gi­oase. Sala comunica spre vest cu atelie­rele mecanice, dotate cu aparatură ne­ce­sară reviziilor şi remedierilor în caz de avarie – strung, aparate de sudură, freză, polizor, bancuri de lucru cu men­ghine şi alte multe unelte pentru inter­ven­ţia în orice fel de situaţie ivită. În continuare, pe aceeaşi parte, dar spre sud, erau vestiarele, baia şi o magazie mică. Spre est, în faţă, era sectorul admi­nistrativ, cu birouri pentru ingineri conta­bili, funcţionari şi paznici. În continuare, se afla şi locuinţa noastră de serviciu. Curtea uzinei, mare şi veşnic brăzdată de oameni, era înconjurată cu meri, vi­şini, pruni, cireşi, gutui, iar în mijloc dom­nea trufaşul castan sălbatic, plusul de frumuseţe adus clădirii. Sud-estul era învecinarea cu o parcelă a Primăriei, rezervată serelor şi plantaţiilor cu flori pentru oraş, la vest erau Băile Comunale şi parcul Zăvoi, iar la nord Canalul Morilor şi strada Splaiul Mircea Vodă. Periodic, în curte se aduceau trunchiuri lungi de brad care, fasonate şi unse cu ulei ars, se instalau pe străzi, susţinând cablurile electrice sau lămpile pentru iluminatul public.

Cisternele cu combustibilul necesar funcţionării motoarelor se deplasau în spatele uzinei unde descărcau motorina în rezervorul uriaş, îngropat în sol. Zgo­motul motoarelor, fumul şi înecăciunea produse adăugate forfotei permanente din curte nu putea fi considerate un me­diu sănătos pentru creşterea şi dezvolta­rea unui copil. Elena şi Vasile Ştefă­nescu, vecinii noştri şi prietenii dragi ai pă­rinţilor mei au fost marea mea şansă pentru o copilărie luminoasă. Familiile noastre erau prietene şi ţinând seamă de raiul în care ne puteam juca, mi-am per­mis să mă împrietenesc atât cu Petre cât şi cu Cristina, copiii d-lui Vasile Ştefă­nescu, de la Zăvoi, horticultor şef timp de peste 35 ani, la Serele din Grădina de flori de lângă parc, spaţii deţinute de Primăria oraşului. A rezultat o copilărie frumoasă, căci terenul nostru de joacă se afla exact în Paradisul Verde, plin de pomi fructiferi, de flori viu colorate şi parfumate, oază de linişte şi frumuseţe, imagini care nici acum nu mi-au dispărut din minte (Peste ani, am fost colegă de cancelarie cu Cristiana Ştefănescu, o excelentă profesoară  de fizică la liceul N. Bălcescu) În curtea uzinei, am jucat baschet între 14 şi 16 ani iar această pasiune, recunoscută de către tatăl meu l-a determinat să instaleze un panou cu coş în trupul castanului. 

În perioada Celui de-al Doilea Răz­boi Mondial, am părăsit casa din Uzină, trăind veritabile clipe de groază, atât în vreme de bombardament, dar şi la veni­rea trupelor ruseşti care înaintau spre Berlin. Parcul auto al sovieticilor se sta­bilise exact în curtea Uzinei, pentru ca tan­curile, motocicletele,camioanele şi maşinile avariate de conflict să fie re­parate. Tatăl meu şi colegii lui de muncă au ajutat la repararea acestora. Coman­dan­tul rus a dorit chiar să-l ia spre Berlin şi numai o minune a făcut să scape cu viaţă. În toţi aceşti ani petrecuţi printre motoare şi zgomotul lor, am cunoscut oameni adevăraţi, pe care doresc să-i amin­tesc, deoarece au muncit în condiţii grele şi poate cunoscuţi de-ai lor sau rude apropiate îi vor recunoaşte şi se vor bu­cura că nu au fost uitaţi după atâta timp.

Personalul Uzinei Electrice a fost repartizat pe compartimente după cum urmează: sectorul tehnic, condus cu înalt profesionalism de d-l inginer MIRCEA HANCIU, care i-a avut ca subordonaţi pe UMBERTO DALBEN, mecanic şef şi TAR­NUTZI, electrician-şef. Au mai lucrat mecanicii VASILE ŢEICH, NICU GEOR­GESCU, NICOLAE GĂMAN, GICĂ IO­NESCU, GICĂ DIACONESCU, NICO­LAE OPREA, CONSTANTIN GĂITĂ­NA­RU – magaziner, TRAŞCĂ –îngrijitor. Din personalul care a lucrat în domeniul financiar-contabil, îmi amintesc de ur­mătorii: LUNGULESCU, LINŢOIU, PRES­­TESCU, STANOPOL, MIRCEA MIHĂI­LESCU şi alţii care, cu regret, nu-i mai ţin minte şi nu-i mai pot menţiona.

Copil fiind i-am cunoscut pe repre­zen­tanţii firmei suedeze şi pe un monteur mecanic, ce a venit să verifice modul în care se desfăşoară activitatea din uzină. După zeci de ani, cu permisiunea paz­ni­cului locaţiei care s-a ridicat pe fostul amplasament al Uzinei, am putut să revăd ce-a mai rămas din fosta produ­că­toare de lumină din oraş şi m-au năpădit regretele şi o serie de întrebări. De ce nu s-a amenajat un muzeu al tehnicii căci beneficiau de o construcţie solidă care nu se degrada uşor cu trecerea anilor? Nu sunt informată suficient, nu vreau să fac gafe. În speranţa că depănarea amintirilor mele v-au trezit un oarecare interes, îmi iau rămas bun.