La şerpărie
– VII – Mai am vreo şansă să-l întâlnesc, azi, pe Domnul Filomen Damirean ? Întrebarea Barbarei parcă îl pălise în moalele capului pe agitatul Precup, îngheţându-i mâinile în aer tocmai când părea că nu are să se mai codească mult până a le lăsa să-i aterizeze, a mângâiere întâmplătoare, pe umeri. Bossul?, îngăimase Precup, adăugând, în sughiţuri, de parcă, o mişcare tectonică bruscă, secătuise aerul de care avea nevoie să respire: Vă cunoaşteţi? N-ai fi, cumva, câştigătoarea, enigmatică, concursului, pe care o tot proslăveşte bossul, dar fără a ne dezvălui şi nouă identitatea ? Asta mă nelinişteşte şi pe mine că, de când stăm de vorbă, nu cumva să fi dat premiul la altcineva… oricât de răbdător ar fi, cred că e prea mult …de când mă aşteaptă, se pare ca a trecut cel puţin o oră, îl tachinase, cu vădită răutate, Barbara, scoasă din fire de turuiala cu care nu contenea să-i umple capul.. Ddde-ddde-ddde-ce nu spui aşa, dddddomnişoară ? Aruncându-şi asupra sa un potop de „de ce-uri” printre care amesteca numeroase răbufniri cu “bunăoară” Precup se schimonosise, arătând de-a dreptul caraghios, înfăţişare care i se potrivea mai bine decât aceea de abil curtean, pe care o exersase până atunci şi chiar decât aceea de faimos „şarpe cu ochelari”. *** Admirabil, fascinant, fabulos, se entuziasmase Damirean şi dregându-şi glasul, începuse să citească propria creaţie a Barbarei, intitulată “Mitroforiscariotenii pustiului”, nu înainte de a face precizarea că, juriul, format din gazetari a întâia, în unanimitate, o declarase câştigătoarea concursului, lansat de redacţie sub genericul “Întâmplări din viaţă şi mai mult decât atât”. Eu sunt Jugastrina, eroina despre care am scris, îi administrase Barbara lovitura de graţie, adăugând, triumfătoare: o întâmplare, pur adevărată, nu conţine nici măcar un dram din aura plăsmuirii! Şi, aţâţată de nedumerirea care i se vădea prin ochii măriţi, bănuind că în lumina lor încerca să-şi facă loc şi un început de neîncredere, se porni la depănat: Într-o dimineaţă, cu inima în dinţi, da, da, exact aşa cum şi scriu, pornesc la drum şi nu m-am oprit din mersul pe cărarea şerpuită până n-ajung sus de tot, tocmai pe acoperişul Pietrei Singuratice. Înainte să întrebi ce mă mâna la drum, aminteşte-ţi că ai citit cum ardeam de curiozitate, ca şi cum ar fi venit sfârşitul lumii dacă nu apucam să mă conving cu ochii mei, mai potrivit ar fi să spun chiar şi pe pielea mea, de strania existenţă a unor vulturi singuratici, de care se tot povesteşte, c-ar ţine-o într-un rotit, zi şi noapte, să-şi privegheze cuiburile pline cu pui flămânzi. Ei, bine, truda nu mi-a fost în zadar, gândindu-mă numai la priveliştea nemaipomenită pe care mi-a fost dat s-o văd. Încearcă, numai, să-ţi închipui că te pomeneşti, deodată, cum ţi se întinde dinaintea ochilor, o imensă perdea de ceaţă, aşternută molatec, ca un patrafir, parcă vrând să dea semn că ţine loc de cer pentru lumea rămasă jos, sub ea, în timp ce, deasupra ei, răsare adevăratul cer, în sclipiri sticloase şi printr-o arcuire miraculoasă a albastrului crud învăluie pajiştea urzită deasupra ceţii, ca o ţesătură în care urmează să fie prinşi, prin îmbinarea firelor săltate de iţe şi îndesate unele în altele de spată, bănuţii florilor de gheaţă, a căror vedere să umple pieptul omu-lui cu fiorul unui îmbietor îndemn de a-şi lua lumea în cap şi să se tot ducă. Sinceră să fiu, atunci şi acolo, mi-a trecut prin cap că sunt pe punctul de a dezlega marele mister al lumii mitroforiscariotenilor. Adică, povestind cum descoperisem existenţa celor două ceruri, ceea ce, e normal de presupus, mi-a pus fantezia la lucru. Astfel că, ajungând la bârlogul mitroforiscariotenilor, nu mai aveam nevoie de ajutorul închipuirii ca să văd cum, asupra lumii, diriguiesc, de fapt, nu unul, aşa după cum ne-am obişnuit credem, datorită simplului obicei moştenit de a nu ne concepe viaţa fără datoria de a i ne închina, dimineaţa la prânz şi seara, ci doi stăpâni, urmând, cu puţin noroc, să aflu şi în ce ordine o fac. Am prins aripi, gândind că, dacă soarta mă alesese drept tălmaci, între cele două lumi, avea să-mi îngăduie sau dau la iveală, prin vreo lucrare a timpului, cui, dintre aceşti doi stăpâni, îi suntem, cu adevărat, îndatoraţi noi, spre mântuirea sufletelor şi căruia dintre ei îi sunt mitroforiscariotenii. Ispita, aşa cum îi place să-şi vâre coada şi să se joace cu sufletul de femeie, îmi aprindea fiori după fiori, odată cu ei aducându-mi în câmpul vederii întâmplări din cele mai îngrozitoare, ca şi cum, tainic, mi s-ar fi dat de înţeles că toate se petrec cu îngăduinţa celui pe care îl credem SINGUR, DREPT şi ATOTPUTERNIC, câtă vreme nu mişcă un singur deget, mulţumindu-se să stea acolo, în luminoasele şi slăvitele sale înălţimi azurii, despărţit, de fapt, prin sălaşul mitroforiscariotenilor, de lumea care continuă să creadă cu încăpăţânare că este creaţia Lui. În culmea răvăşelii, nici nu-ţi închipui ce mi se năzărise! Lasă, nu te osteni în zadar, n-ai nicio şansă să ghiceşti. N-ai avea cum bănui că e vorba de o poveste, din alea vechi şi de demult! N-are importanţă autorul plăsmuitor, şi nici faptul că, odată cum o aflasem, ajunsese să mă obsedeze. De-aia mi-a şi revenit, pe negândite, în minte, tocmai pe acoperişul Pietrei Unice, într-un moment de adâncă deznădăjduire, când simţeam că nu mai am spre ce îmi îndrepta ochii, în căutarea unui posibil sprijin sau ajutor. Sfârâitul inimii, un fel de semn că am atins punctul terminus, m-a făcut să tresar. După care, dintr-odată, mi-am revenit şi prinzând un curaj nebunesc, am îndrăznit să spun: Numai la cei care există între aceste două ceruri, adică mitroforiscariotenii, se putea întâmpla aşa minune! Imediat ce am dezlegat nodul tainic, po-vestea a prins a se depăna, vioi, de parcă o mână nevăzută îmi petrecea filele unui incunabul prin faţa ochilor, obligându-mă să citesc: A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti. Era pe vremea când un sfânt al mitroforiscariotenilor îşi spune că cea mai frumoasă închinare pe care i-ar putea-o aduce lui Dumnezeu ar fi să-I cânte, aici, pe zariştea ceţii, cântecele de slavă pe care I le cântă, în cer, îngerii şi heruvimii adunaţi în jurul tronului. Dar de la ci-ne să le înveţe? Sfântul îşi aminteşte, deodată, că Diavolul se număra-se, cândva, în rândul îngerilor. Şi el, care toată viaţa se ţinuse departe de Diavol, coboară pe pământ şi începe să-l cheme, zi şi noapte. Precaut, Diavolul se apropie şi află motivul pentru care îi devenise, pe neaşteptate, atât de preţios Sfântului. Auzind despre ce e vorba, acceptă să-l înveţe cântecele cu o singură condiţie: ca sfântul să-i dea, în schimb, sufletul! Începe atunci o luptă strânsă între ei, un fel de partidă de şah, care, în fiecare zi, se termină cu remiză. Odată, totuşi, când Diavolul adormise, frânt de oboseală, Sfântul mi ţi-l leagă şi începe să-i care la pumni în cap, poruncindu-i: cântă! Văzând că nu o scoate la capăt nici cu bătaia, îl ameninţă că-l stropeşte cu agheasmă. Şi atunci, Diavolul începe să cânte aşa cum îl slăvise, el însuşi, cândva, pe Dumnezeu. Atins de asaltul melodioaselor cântece, venite dinspre zariştea strălucitoare şi observând că cel care psalmodia era chiar Diavolul, Dumnezeu a dat ranchiuna uitării şi bucuros, nevoie mare, s-a aplecat, peste toarta norilor, să-l ridice pe Diavol şi-apoi, îl aşează din nou în ceata îngerilor. Dând cu ochii şi de Sfântul prosternat, în extaz, c-atât îl fermecase frumuseţea cântecelor, îl prinde de plete şi-l azvârle în iad, pedepsindu-l pentru că, prin nesăbuinţa lui, nu numai că îl apropi-ase, iarăşi, pe Diavol de cer, dar îl şi dezlegase de osândirea lui Dumnezeu. Adeseori, oamenii locului mărturisesc că li se întâmplă să vadă cum, peste cuibul vulturilor de la Piatra Singuratică, chiar când e vremea ca puii să înveţe să zboare, o umbră albă se apropie mult de tot de ei şi-apoi, ca lovită de o vrajă, se lasă în picaj de zici că are să se facă praf, lovindu-se de stâncile din fundul prăpastiei, numai că umbra face o manevră abilă, întorcându-se iarăşi spre cuib, după care, atingând puii, ţâşneşte, ca săgeata, întâi spre dreapta, apoi spre stânga şi după alergătura în cruce, se prăvăleşte în gol, ca şi cum le-ar arăta micilor vulturi că nu au de ce se teme. Nici nu apucă umbra să piară că nori de păsări întunecă zarea, se apropie şi fâlfâindu-şi aripile, mătură stânca de parcă ar vrea să sfarme pintenul de piatră cenuşie înălţat spre cer. Se crede că, aceste păsări sunt, de fapt, sufletele mitroforiscariotenilor, agitându-se în căutarea Jugastrinei, fiinţa înzestrată cu puteri supranaturale, care ar mai putea salva sfântul pierdut prin nătângia lui. Of, Doamne!, pusese Barbara un semn exclamativ la sfârşitul compoziţiei sale, de-ar şti cineva cât tânjesc şi eu să mi se facă parte de un asemenea prilej de dăruire, după care afişase o mină prin care să dea de înţeles că ar fi dispusă la orice sacrificiu, fiindu-i absolut indiferent dacă, supunând-o la o probă, prealabilă, soarta i-ar face loc mai întâi în pielea Sfântului şi-apoi în a Diavolului… Numai atât îmi doresc, îşi unduise glasul, făcându-l atât cât de mieros trebuia să fie pentru a-şi înduioşa ascultătorul cu implorarea smulsă din suflet, atât îmi doresc, să trăiesc clipa când am să aud cum cineva, aflând de pasiunea mea, îmi făgăduieşte: de acum încolo, ai încredere şi mergi pe mâna mea şi-o să-ţi fie satisfăcute toate voile! …Spre surprinderea Barbarei, dorinţa i se împlinea, pe loc, prin însăşi câştigarea concursului “Întâmplări din viaţă şi mai mult decât atât”, laolaltă, cu ai cărui lauri, îl cucerise şi pe porumbelul voiajor…