La şerparie

VI

Abia atunci, Barbara des­coperise licărul lumini­ţe­lor ironice din ochii gata, gata, să dispară sub pungile înroşite de gră­sime.

Uite, am să te ajut, treacă de la mine, cum se spune, să fie şi un lup mâncat de oaie, mi te dau pe mâna lui Cainomer  Precup. N-ai grijă, îndată ai să vezi că o să-ţi prindă mai bine decât ţi-ai fi putut închipui. Dă-te pisiceşte pe lângă el şi, cine ştie, poate ai norocul să fii prima care află de unde i se trage faima  de “şarpe cu ochelari”!

Mai mult nu apucase să-i spună, pentru că chiar în acel moment îşi făcuse apariţia în cadru un ins ciudat, înaintând, ca dintr-o opinteală în alta, de parcă ar fi fost un fluture care tot încerca să-şi ia zborul, după ce se pomenise cu aripile  îmbibate de unsoare dacă nu chiar înnămolite. Barbara, de unde să-şi dea seama că, mai degrabă, omul, pândise, intenţionat, pitit în dosul unui maldăr de ziare, în aşteptarea clipei când  avea să îşi audă numele pronunţat.

După câteva sumare formalităţi, prin care bătrânica o dăduse în primire, Pre­cup, dovedind un meticulos, dar poate tocmai de aceea, supărător exces de amabilitate, o luase în posesie, neînce­tând să împletească o sarabandă de gesturi aeriene, cu mâinile amândouă, care îi impulsionau şi mai mult agitaţia, după cum îl dădea de gol  ticul  nervos de a-şi umezi, cam la interval de o secundă, buzele arse de vişteală cu vârful limbii vineţii. Cel puţin, Barbara, primi, pe neaşteptate, un prim indiciu în legătură cu avertizarea bătrânei asupra renumelui de şarpe cu clopoţei, care îi făcuse o faimă discutabilă lui Precup.

La ţanc, domn’Precup, parcă te-ar fi coborât Deus, ăla cu maşina, procedeu la mare vogă între palicari, zâmbise bă­trâna, savurând încurcătura care îi as­prea, tot mai vizibil, chipul Barbarei. Dacă nu mă înşel, încă te mai ocupi cu înce­pătorii, aşa-i?

Da, da, da, da, da, Marchiza, a fost, este şi va fi sarcina mea!

Adevăr grăieşti, câtă vreme întârzie să se nască omul în stare să te înlocuiască! Dumneata eşti şi rămâi dumneata! Pe deasupra, un dulce al naibii de afurisit…

Mersi, Marchiza, de-aş fi avut noro­cul să mă vadă şi alţii, mă-car pe jumă­tate din cum ţi-apar matale, e-he-hei, unde aş fi ajuns… Până şi Chichi a mea de acasă s-a săturat de corvezile la care mă înham voluntar şi mă tot mustră: mai dă-le naibii, omule, ai de gând să te spe­teşti, întreaga viaţă, plătind ponoasele în timp ce şeful tău, Damirean, e copleşit numai cu foloasele?

Domnişoară, şi secretara apăsă vorba, încât i se auzi scrâşnetul dinţilor, prin care  îşi mai dezvăluia încă o rămă­şiţă din dispreţul cu care o gratulase, vezi, dumnealui, aici, de faţă, după cum, probabil, că ţi-ai dat seama, este însuşi Cai­nomare Precup, cel mai amabil, ga­lan­ton şi sufletist, din câţi oameni sau pe­rindat pe suprafaţa pământului, tră­gându-se numai din neamul nostru care îşi trădează originea vulcanică prin faptul că trăieşte doar prin erupţii periodice, mă urmăreşti, da, poate că, de când trăiesc în mediul acesta am ajuns să mă exprim cam academic, dar, cu un plus de efort, poţi înţelege că ai de a face cu  singurul om înzestrat cu abilităţile de care e nevoie la făcutul şi desfăcutul oricărui nod pe lumea asta. Şi, mă folosesc de mama înţelepciunii, adică de repetiţie, pentru a te face atentă că nici n-ai să-ţi dai seama când  ai să vezi cât de bine o să-ţi prindă, aflându-te, mereu, prin preaj­ma lui… he-he-he, behăie Mar­chiza, cu un subînţeles numai de ea ştiut.

Bine, dar eu n-am venit de capul meu, dăduse Barbara, în sfârşit, semn că ajunsese să se trezească din încurcătura pe care singură o provocase, prosteşte, prin amânarea momentului dezvăluirii scopului vizitei. Am fost invitată, chiar de redacţia dumneavoastră, în legătură cu  concursul “Întâmplări din viaţă şi mai mult decât atât”!

De-ai şti, drăguţo, câte nopţi m-am frământat, până să concep genericul ăsta, marca Precup, de care, chiar sunt mân­dru! Poftim, la mine, în birou, să stăm de vorbă pe îndelete, o invitase Precup, sporind  gesturile însăilate prin aer…

Simţindu-se parcă şi mai în siguranţă după ce se văzuse închis între patru pereţi, împreună cu Barbara, Precup îşi continuase trăncăneala, înşirând vrute şi nevrute despre viaţa redacţională pentru ca, într-un târziu, să-şi aducă aminte de concurs.

După cum vezi, până şi un om de importanţa mea are lipsuri, asta-i, mă văd nevoit s-o spun de-a dreptul, pur şi simplu nu ştiu ce  legătură  ar putea avea o frumuseţe ca dumneata cu un concurs anonim ca al nostru.

Ca şi cum i-ar fi părut că o pusese în situaţia de a-i da un răspuns, arătându-i că se răzgândise asupra întrebării, Pre­cup revenise la sporovăitul lui, cerându-i, insistent, Barbarei, să-i vorbească numai ca de la suflet la suflet. Drept încurajare, începu să-i facă mărturisiri, cum că nu pricepe de ce au ajuns unii să ase­mu­iască redacţia cu un templu, deşi, adăugase, oarece temei ar avea, după căderea pe care o are de a stabili, în orice împrejurare, cine are dreptate, dar nu trebuie pierdut din vedere că jurnaliştii sunt cei mai daţi dracului oameni din lume. Imediat, ca să fie cât mai convingător, folosise prilejul aducerii în discuţie a ziariştilor pentru a-i dezvălui cât trebuie el să se zbată cu turma de specimene pentru a o şlefui şi trece prin strungă ca să fie sigur că gândesc după calapodul minţii lui, de care nu avea nicio îndoială că era mai mult decât a parte faţă de cum fuseseră înzestraţi ceilalţi oameni.

Intuiţia, ca să nu zic flerul meu de om uns cu toate alifiile, adăugase încă o noutate la temelia afirmaţiilor, să-i între­ţină interesul, îmi spune că noi avem ceva comun, aşa că, hai să ne deschi­dem sufletele, ca nişte fraţi de suferinţă, pe care întâmplarea îi aduce faţă în faţă. Nici n-ai idee cum m-ai  putut cuceri, de mă vezi cu câtă uşurinţă sunt în stare să-ţi dezvălui secrete tainice ale vieţii de gazetar pe care, altfel, nici Dracul nu mi le-ar putea smulge. Da, după strălucirea din ochii tăi, măcar văd că nu o fac în zadar, ba, aş îndrăzni să cred că te-am iniţiat, oleacă, în ale gazetăriei, de care, la o adică, ai să ţii seama. Mai ştii pe unde te poate învârti roata vieţii şi ce surprize poate să-ţi facă! Bunăoară, n-o să-ţi strice să ştii că purtătorii ăştia de condei sunt mai spurcaţi la gură decât ţaţele de prin bâlciuri, de-ai vedea cum obişnuiesc să se beştelească şi să se ţigănească, mai ales după ce apucă să tragă la măsea câte o tărie. Drace, aşa mi ţi se batjocoresc de crezi că ai de-a face cu ultimii oameni. Mai mult ca sigur că, ajunşi pe patul morţii, de-ar fi să-i întrebe Dumnezeu, pe oricare dintre ei, care le este ultima dorinţă, fiecare ar cere încă un minut de viaţă, cât să-şi mai poată înjura, din plin, vrăjmaşii. Şi, acum, hai să facem un exerciţiu, de pildă, cată să-ţi închipui că vezi minunea dracului, adică un slujitor al templului dreptăţii, dintre ăştia, spurcaţi, în plină ceremonie de înmormântare, cum se ridică în capul oaselor şi scoţând capul din coşciug se apucă să-şi strige, pe nume, confraţii, ca la pomelnic, şi-apoi să mi ţi-i înjure vârtos de toţi dracii, sfinţii din calendar ajun­gând, la sfârşit să înşiruie Dumnezeii din lumea văzută şi nevăzută! Scena pare mortală, nu crezi? Ei, bine, eu, unul, tot chibzuind şi cumpănind în nenumăratele nopţi albe ale vieţii mele, din care îmi place să nu cheltuiesc nici măcar un dram aiurea, mi-am zis că prost aş fi dacă nu valorific în scris câte  ceva din câte nebunii aud. Hm, păi, să facem o socoteală simplă: odată, ce îl ai la mână, pe cutărică, mai poate, fie el şi conde­ierul condeierilor, să nu-ţi ciugulească din palmă şi să-ţi joace în strună, după melodia pe care i-o cânţi? Să nu-ţi mai povestesc de cât fariseism încape în firea ăstora, sunt aşa de schimbători la faţă încât ajunge să se adune laolaltă, unde se întrec în vorbe aşa de frumoase şi, corect gramaticale, ba, încă prefirând printre ele neologisme de ultima gene­raţie, de zici că ai nimerit în mijlocul celui mai strălucit corp diplomatic. Marele lor păcat, cu care îşi dau în petec, imediat, ce simt că luminile reflectoarelor nu mai cad pe chipul lor, este că pizma îi face pe fiecare să se creadă buricul pământului, întruchipând un fel de alfa şi omega, fără de care, chipurile, după capetele lor, globul pământesc s-ar prăbuşi ca o pară mălăiaţă în văgăuna gurii nu ştiu cărui nătăfleaţă.  Doamne, şi cum mă frământ şi câtă bătaie de cap am ca să le deschid ochii, să-i dezgheţ, să se poată orienta la iuţeală pentru a ateriza la faţa locului cu o câtime înainte de a se petrece întâmplarea  despre care au de relatat. Masă amorfă, nici, tu, vorbă, de simţul anticipării. Nu-mi rămâne decât să mă chinui eu, ca un nou Sisif, împingându-i din spate, la urma, urmei, şi ei făcând parte tot din branşa bolovanilor…Să te mai miri că am ajuns să arăt, după cum vezi, de mi se poate face portretul schiţând trei linii şi trei puncte, precum asceţilor de prin pustiuri, vlăguiţi de foame  şi însetare. Se vede că aşa le e dat să pătimească numai acelora care au fost dăruiţi cu un suflet atât de păcătos de bun ca al meu, care  nu-ţi dă pace până nu te asiguri de bunul mers al treburilor. Mă crezi, bunăoară, că n-am avut parte măcar de o seară  în care să pot închide şi eu ochii până a nu afla că s-a dat BT-ul şi BD-ul, cum obişnuim să spunem bunului de tipar şi bunului de difuzare. Iar a doua zi, ca proaspăt, ia-o, frate, de la capăt, cu adunatul materialelor, corectarea, datul la cules, apoi la paginaţie şi, din nou, la BT şi BD! Uite aşa, îmi petrec valuri de hârtii, întâi prin cap, şi-apoi prin mâini, până ajung să scot ziarele obişnuite, ziarele festive şi ziarele magazin, ca să nu mai pun la  socoteală concursurile de toate felurile…