La o săptămână de la Rusalii, Ortodocșii sărbătoresc Duminica tuturor sfinților


Cincizecimea e momentul de început al Bisericii, e începutul sălășluirii lui Dumnezeu în oameni și al intimizării oamenilor cu Dumnezeu, dar Biserica nu mai are și un sfârșit. Pentru că relația cu Dumnezeu e veșnică. De aceea, începutul de la Cincizecime e fără sfârșit, pentru că Dumnezeu S-a sălășluit în Sfinții Lui odată pentru totdeauna. Și toți Sfinții Lui sunt intimii Lui, pentru că Îl cunosc pe Dumnezeu din ei înșiși.
Însă cei care privesc din exterior relația lui Dumnezeu cu Sfinții Lui, cei care privesc în mod protestant această relație de mare adâncime duhovnicească, consideră că „îi pot dezlipi” pe Sfinți de Dumnezeu, atâta timp cât nu dau niciun credit experienței și sfințeniei lor. Numai că Sfinții sunt atât de intim legați de Dumnezeu și pătrunși de slava Lui, încât nimeni nu îi poate dezlipi de El. Căci fiecare zi a lor a fost o zi trăită cu Dumnezeu și Dumnezeu nu Își îndepărtează prietenii niciodată de la El.
De aceea, Împărăția lui Dumnezeu e comuniunea Lui cu prietenii Săi, cu cei care L-au iubit pe El mai mult decât orice altceva pe lume. E relația preasfântă și preadumnezeiască între Dumnezeu și cei care n-au avut timp de ei din cauza dragostei pentru El. Pentru că El era toată viața lor. Și pentru că s-au făcut ai Lui, tocmai de aceea Împărăția este a lor, a celor care L-au iubit pe El fără de margini.
Când Domnul vorbește despre Sfinții Lui, El vorbește despre cei care L-au mărturisit pe El înaintea oamenilor [Mt. 10. 32]. Și această mărturie e una integrală. Pentru că nu e vorba despre a se mărturisi pe ei înaintea oamenilor, ci de a-L mărturisi pe El, adică persoana și învățătura Lui, înaintea oamenilor. Dar ei L-au mărturisit pe El și învățătura Lui din ei înșiși, ca unii care și-au făcut din poruncile Lui propriul conținut al vieții lor. Și tocmai de aceea au fost și sunt credibili Sfinții Lui: pentru că Îl mărturiseau pe Cel care trăia în ei și cu ei și nu mărturiseau despre o persoană din trecut și care nu e prezentă, care nu e de față. Pentru că El era în ei și cu ei! El era de față…și îi învăța ce să spună și ce să facă, cum să rabde toate pentru El.
Căci viața creștină nu e o viață ușoară, ci o viață austeră, plină de privațiuni. Întreaga luptă interioară cu patimile noastre, alături de toate luptele interioare și exterioare cu demonii și cu oamenii rău intenționați sunt chinul cel dulce al vieții ortodoxe. Pe fiecare zi noi suntem puși la încercare, pe fiecare zi dăm examene interioare, pe fiecare zi ni se cere totul. Adică toată cunoașterea și toată sfințenia vieții ortodoxe. Iar noi suntem mici și neputincioși…dar chemați la cea mai mare viață și sfințenie.
De aceea, oricând putem claca. Oricând putem cădea. Și nu pentru că nu am crede în Dumnezeu sau nu pentru că nu L-am iubi pe El, ci pentru că neputința noastră e multă și grea pe lângă sfințenia cea prea mare a lui Dumnezeu.
Astfel putem înțelege ispitele și căderile Sfinților lui Dumnezeu, dar și pocăința lor imensă. Pentru că Dumnezeu nu ne ajută numai atunci când suntem plini de sfințenie, ci și atunci când suntem plini de pocăință. Iar Sfinții Lui sunt cei care, deși au avut păcate și căderi cumplite, nu au rămas acolo, nu au rămas în Iad, ci s-au ridicat din el și au fost vii întru Domnul nostru.
De aceea, Raiul lui Dumnezeu e foarte divers, pentru că e foarte personal. Pentru că El îl ajută pe om să se sfințească în ritmul său propriu și nu într-un ritm standard, impus, samavolnic. Și Sfinții Lui cresc în ritmul lor, cresc frumos, cresc organic, pentru că tot ceea ce fac ei fac în mod asumat. Ei se sfințesc din iubire pentru El, ei se sfințesc pentru El, ei se sfințesc pentru a-L iubi pe El veșnic și, de aceea, marea lor iubire nu poate fi niciodată separată de Dumnezeu. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu e sălășluirea lui Dumnezeu în Sfinții Lui și bucuria lor veșnică împreună. E o schimbare continuă după Dumnezeu, e o ieșire continuă din ei înșiși spre El, întru care se umplu de negrăita Lui slavă dumnezeiască.
Și înțelegând cu toții că aceasta e viața, aceasta e viața adevărată a oamenilor, nu putem opta decât pentru sfințenie. Pentru că sfințenia e viața cea adevărată a oamenilor. Și dacă azi noi îi cinstim pe toți Sfinții Lui, cunoscuți și necunoscuți de către noi, astăzi noi cinstim și adevăratul statut al omului: acela de a fi intimul lui Dumnezeu, de a fi Sfântul Lui.
Însă ce bine e ăla care te duce în Iad? Ce bine există în lipsa relației cu Dumnezeu și cu oamenii? Ce fericire e aia care te umple de rușine? Ce câștig e acela care te umple de frică, de frica pedepsei Lui, a Celui care va judeca toate faptele, gândurile, sentimentele, intențiile noastre?…
Nu putem lăsa lucrurile pe mai târziu! Nu putem trăi mai târziu creștinește și azi…la întâmplare! Pentru că Dumnezeu ne cheamă la viața de sfințenie pe fiecare zi. Și orice negare a Lui [Mt. 10, 33] înseamnă o negare a ta. Pentru că El e viața noastră. Iar dacă El e Viața care ne dă nouă viață, atunci nu putem să negăm niciodată Viața, pentru că nu mai are niciun sens viața noastră.
Și o vedem mereu!…O vedem oricând păcătuim. Pentru că păcatul nu înseamnă cunoaștere, ci moarte. Păcatul nu înseamnă alinare, ci afundare în moarte. Moartea ne zâmbește din orice păcat pe care îl săvârșim în mod hâd, în mod înfiorător. Și nimeni nu ne poate scăpa de această continuă, obsesivă, sâcâitoare față a morții în afară de El.
Pentru că Taina Spovedaniei e Taina ridicării noastre din Iad. Și am trăit de atâtea ori ridicarea mea din Iad încât mă înfior mereu că pot să recad, cu atâta ușurință acolo, în Iadul meu, care mă dezgustă profund. Însă, se pare, că mă dezgustă prea puțin păcatul și totodată Iadul, de recad mereu și mereu în Iad. Dar, în același timp, fiind în Iad, în Iadul păcatelor mele, nu găsesc nicio alinare în altă parte, la nimeni, decât la Domnul meu și al nostru, al tuturor, la Cel care S-a pogorât în Iad, pentru ca pe toți să îi ridice din moartea lor.
Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure întotdeauna! Amin.