Geneza arterelor de circulaţie din vechiul Râmnic (I)


Motto: Încearcă să cunoşti mai bine Râmnicul, istoric, cultural şi economic, cu atât îl vei preţui şi iubi mai mult

Alături de documentele oficiale s-au mai adăugat amintirile ce mi s-au povestit şi multe informaţii culese din diverse cărţi şi ziare ale vremii ce pot sta la baza „Istoricului străzilor, cu parfum de epocă”, din acest oraş. Orice informaţie documentară pe care am depistat-o a reprezentat un câştig pentru tezaurul istoric al oraşului, contribuind continuu la cunoaşterea cât mai exactă a trecutului. Din analiza documentelor primăriei, pe o perioadă de peste 170 de ani, cu referire la evoluţia străzilor, constatăm că au avut o evoluţie de lungă durată, în care s-au produs atât schimbări de nume, multe deschideri de noi străzi, cerute de ridicarea noilor locuinţe, fie pe locuri virane existente din belşug, de-a lungul unor uliţe, fie pe noi parcele de teren care practic nu aveau deschideri de străzi. Această situaţie a făcut ca poziţia cartografică a unor străzi să nu fie înscrisă pe unele planuri generale referitoare la oraş, chiar dacă între ele era o diferenţă de doi-trei ani.
Evoluţia şi nomenclatura străzilor Râmnicului nu este deloc una obişnuită, fiind, în schimb, una dintre cele mai interesante, atât din punct de vedere cultural, dar şi istoric.
Suprafaţa pe care se întindea, funcţiile politice, culturale şi administrative, adăugate funcţiei mai vechi, au adus Râmnicului una dintre cele mai înfloritoare poziţii pe harta Olteniei. Printre pomi răsăreau casele mai mari ale boierilor, precum şi multe căsuţe din lemn şi chirpici, acoperite cu stuf şi şiţă, locuite de oameni nevoiaşi, săliştile în număr mare erau inundate de pomi fructiferi şi locuri de arătură.
Regulile stabilite de stăpânire, de modul unde să-şi ridice o casă nu erau foarte precise, chiar deloc. Aşa că fiecare îşi construia locuinţa unde putea găsi un loc mai bun, nerespectând nici un fel de aliniere a uliţelor. E lesne de imaginat că nu exista nici o linie a acestor case, bunul plac al fiecăruia şi interesul personal dictând atât pe uliţele cele mai mari, ca şi pe cele mai mici, unde haosul arhitectural îşi făcea simţită din plin prezenţa pe întortocheatele, îngustele şi mizerele căi de acces. Nici măcar una nu era pavată. Despre trotuare… La căderea nopţii, liniştea şi bezna se înfrăţeau la stăpânirea cetăţii. Fără străpungerea lunii, Râmnicul era prizonierul întunericului, numai din loc în loc, pe ici-colea, pe la vreun han sau cârciumă DACĂ mai puteai zări o feştilă sau un felinar, o lumânare de seu abia ţinând în viaţă lumina unei aşezări civilizate.
Abia după 1850, oraşul începe să capete, de la zi la zi, o importanţă tot mai mare şi nu doar prin numărul de locuitori – 5.750, dar şi prin clădirile care se construiesc într-o varietate indescriptibilă de stiluri şi mărimi.
O informaţia foarte interesantă ne oferă „Catagrafia de toţi hălăduitorii oraşului Râmnicului după porunca cinstitei ocârmuiri cu nr. 5.836”, din care ajungem să descoperim că, în acel an, în oraş existau 351 de case, 156 dintre ele fiind proprietatea celor născuţi aici, şi care erau împărţite în două culori, neagră şi roşie (Dosar nr. 119/1834, filele 22-28, A.S.V.F Prefectura judeţului Vâlcea).
La 22 noiembrie 1854, Prefectura înaintează primăriei „Instrucţiuni asupra aplicării nomenclaturii străzilor, precum şi a numerotării locuinţelor”, un set de opt articole pe care le voi prezenta, pentru interesul pe care-l suscită şi azi:
„Articolul 1 – fiecare uliţă ce nu va avea o numire i se va da o numire proprie, corespunzătoare cu o faptă memorabilă sau după vreo biserică sau în cele din urmă şi după proprietarul mai cunoscut şi mai stimat de pe acea uliţă.
Articolul 2 – această numire se va însemna curat cu litere latine albe pe fond albastru închis, de o mărime dreptunghiulară în dimensiune de 0,25 pe 1,15 cm.
Articolul 3 – însemnarea se va face la colţurile uliţelor şi la începutul lor şi la răspântii, cu vopsea cu ulei pe pereţii caselor sau pe împrejmuirile de scânduri sau unde acestea lipsesc pe o bucată de scândură de mărimea arătată, fixată într-un par cioplit şi înalt de 1,4 metri.
Articolul 4 – numerotaţia se va face pentru fiecare uliţă în parte cu începere de la numărul 1 şi până la sfârşitul uliţei şi cu această îngrijire ca numerile cu soţ, adică 2,4,6,8 să fie pe o parte, iar cele fără soţ 1,3,5,7,9 pe cealaltă parte a uliţei.
Articolul 5 – numerotaţia se va înscrie pe o tăbliţă zugrăvită pe perete, va arăta numai cifra curată a numărului, iarăşi alb pe albastru încât printr-o simplă indicaţie să se poată găsi cu înlesnire locuinţa fără a fi silit să mai adauge mahalaua sau vopseaua.
Articolul 6 – pieţele se vor deosebi printr-o numire proprie ce se va da.
Articolul 7 – se va păzi o uniformitate în ceea ce priveşte începutul numerotaţiei, adică o uliţă s-a început cu numărul 1 dinspre răsărit sau apus şi merge spre o uliţă mai mare ce traversează oraşul sau spre râu, atunci acelaşi sistem să se conserve pentru toate celelalte şosele cu dânsa, căci această măsură de uniformizare îşi poate face oricare în concepţia sa aproximativă idee de depărtarea centrului oraşului a locuinţei ce voieşte a afla.
Articolul 8 – însemnările de nomenclatură şi numerotaţia fiecărei uliţe se va face mai întâi pe planul oraşului pe o scară mai mare spre a se putea cuprinde cu desluşire acele numiri la fiecare colţ de uliţă şi se va trimite acel plan într-un chip întocmit la cinstitul Departament din Lăuntru spre a se cerceta şi de către Comisia Tehnică.
N.B. Dacă vreun oraş nu-şi ar avea planul atunci acesta se va face însemnările cerute la paragraful 8” 1857, noiembrie 28 (Prefectura judeţului Vâlcea, dosar nr. 91/1854).
Primarul oraşului, C. Leculescu (1876), la întrunirea în sesiune extraordinară, din 23 februarie 1876, face cunoscută Consiliului adresa d-lui prefect cu numărul 412, prin care se urgentează „numirea stradelor aşa precum se găseşte în toate oraşele cum şi a se numerota casele”.
Hotărârea Consiliului urbei Râmnicul Vâlcii, din anul 1876: Stradele acestui oraş vor purta după împărţirea lor pe culori, numirile următoare: CULOAREA ROŞIE
Traian (de la biserica din capul oraşului dinspre miazăzi, de la Troianu, până la cea dinspre miazănoapte de la Cetăţuia);
Băilor (de la hotelul d-lui Anastasie Leculescu-decedat – până la moara numită Băcănoaia, până la bariera de la Nisipi);
Buda (de la fântâna numită Inăteşti pe râu în jos, prin cătunul Inăteşti până la marginea acestuia ce se învecinează cu Buda);
Ocnii (de la Iazul Morilor, la deal spre Poiana Lungă, prin cătunul din Dealul de Sus până la Dealul Castanului);
Inăteşti (de la fântâna numită Inăteşti în sus lângă grădina d-lui Preda Mişcurici şi până la casele răposatului Gheorghe Anghel);
Licurei (de la povârna d-lui Petre Olănescu, în sus pe la conacul proprietăţii d-lui până la cea din urmă casă);
Vlădeşti (de la bariera Nisipi, în sus, prin cătunul Arhanghelu şi până la Vlădeşti);
Bisericii (de la conacul proprietăţii Arhanghelu din marginea râului în sus, pe deal, până la biserica Arhanghelu);
Episcopiei (de la casele numite Alecu Cofetariu, din marginea râului cel mare (Râmnicu) pe uliţă în sus, pe la domnul Tănăsache, D. Fotake Radovici, D. Dobriceanu, Primărie, Şcoala de băieţi, până la şoseaua Episcopiei);
Mihai Bravu (de la casele lui Ghiţă A. Boicescu, vizavi de ale Bărăţiei, prin Uliţa Târgului, prin poarta bisericii Cuvioasa Paraschiva, d-lui Nicolae Mişcurici şi până în capul uliţei vizavi de casele răposatului Popa Păun);
Capelii (de la casele d-lui Alecu Hristescu, vistierul Ghiţă Vlădescu, pe sub coastă până la casele fraţilor Zovoriceşti);
Toţi Sfinţii (de sub dealul Capela, pe la casele Anastasie Protopopescu, d-lui T. Georgescu, Petre Sinescu, până în strada Traian, lângă casele preotului Niţă Ceculescu şi d-lui Costică Plătineanu);
Munteanu (din uliţa Troianu în sus, către Capela, pe lângă casele şi proprietatea d-lui Petre Mişcurici până în uliţa Episcopiei);
Furnicari (de la Gh. Petriliciu, în strada Traian în sus, spre Dealul Furnicaru);
Cetăţuii (de la Costică Panait Birjaru, pe la Nicolae Sotovete, Take Drăgoi şi până la cea din urmă casă ce aparţine de mahalaua Cetăţuia);
Priba (aflătoare în cătunul Priba ce ţine de Cetăţuia)
Notă: după cum este dispusă reţeaua de străzi, toate compun partea de sud-vest a oraşului
CULOAREA ALBASTRĂ
Mircea Vodă (de la casele d-nei Marghioala Chorici, în sus, prin piaţă, pe la spiţerul, înainte pe la Prefectură, până la podul de lângă casele preotului Gheorghe Duhovnicu)
Oltului (de la hotelul d-lui G. Temelie în jos, de la d-l Gheorghe Marinescu, pe uliţă înainte, de la d-l Păun Vlădescu, până la marginea Oltului, pe lângă casele de la Poştă);
Tabacilor (de la casele d-lui Vasile Dumitru, peste Iazul Morilor, pe podul de piatră până la râul cel mare, pe la casele foste ale răposatei Dina Brutăreasa);
Bulevardului (de la casele d-lui Alecu Bujoreanu-răposat – unde acum se află tribunalul, înainte de spiţerie, ex. Protopopul Cristake Iconomu, preotul Referendarie prin curtea caselor Căzănescu drept capul podului de pe Olt)
Brutarilor (de la casele răposatului Marinoiu în sus pe la d-l Gheorghe Poltimoş, Marin Marinovici, decedatul căpitan Giuran, până la poarta bisericii, cu patronajul Sf. Dimitrie);
Poştii (de la casele d-lui Matache Temelie, în jos pe la poştă, hotelul Lahovary, Niţă Kiriac şi până la strada Brutarilor)
Basarab (de la colţul caselor d-nei foste Olăneşti, pe la dosul caselor d-lui Dincă Slăvitescu, pe la casele d-lui Gheorghe Popescu, d-lui C-tin Greceanu până la strada Brutarilor);
Sfântul Dimitrie (de la poarta caselor d-lui G. Temelie, din strada Troianu în jos, pe la casele răposatului Popa Dumitru şi în spatele casei d-nei Eliza C-tinescu, născută Boicescu, până în strada Mircea Vodă);
Ostroveni (de la cea dintâi casă a cătunului până la Olt la vadul numit Budeşti)
Măcelarilor (de la capul podului de la râul cel mare din strada Troian spre răsărit, de la Anton Buican, Gheorghe Costea, înainte până în capul străzii Tăbăcarilor şi de la Gheorghe Costea pe dinaintea caselor fraţilor Costache Lazarovici, Dinu Slăvescu, Ivan Tabacu şi până la Biserica Sf. Gheorghe);

VA URMA
Mihail TITI GHERGHINA