Eminescu altfel

• Acum 125 de ani, pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, Poetul Național, unul dintre marii romantici ai lumii, s-a stins în casa de sănătate a doctorului Suțu, din strada Plantelor – București. Eminescu va dăinui pururea fiindcă şi-a înmuiat pana în eternitate pentru a aşterne gânduri îngemănate cu dumnezeirea.

Secrete ştiute, secrete neştiute încă

Revenind la drumul spre mare, pe 11 iunie 1882 (datarea ne aparţine, vezi mai jos) poetul îi scrie iarăşi Veronicăi Micle: „Astăzi plec din nou la Giurgiu şi de-aici la destinaţie, adică la băi. De aceea, de la primirea scrisorii acesteia încolo, să nu-mi mai scrii la Bucureşti, ci să aştepţi scrisori de pe unde-oi poposi. Iartă-mă, Momoţi, că nu-ţi scriu mai mult, dar mă folosesc de cele din urmă sferturi de ceas înaintea plecării mele şi mai am încă să-mi leg piciorul. Trebuie să ştii că abia azi, după 10 zile, bag de seamă că mi-am uitat pardesiul în tren.” (nr. 68. p. 311, datată de Veronica: „sfârşitul lui iunie 1882”). Reţinem expresia „de pe unde voi poposi”, şi anticipăm rezultatul acestei investigaţii documentare: se plimbă foarte mult Eminescu în această vacanţă din vara lui 1882, ajunge nu numai la Balta Albă, dar şi în mai multe locuri din Dobrogea, şi peste Dunăre, la Rusciuc.

Aşadar, la 4 iunie scria că a fost la Giurgiu de marţi seara până astăzi (4 iunie cade într-o vineri, deci a stat miercuri şi joi acolo). La 6 iunie scrie că trebuie să plece la băi – iar acum, în scrisoarea nr. 68 datată de Veronica Micle „sfârşitul lui iunie 1882”, o anunţă că aşteaptă trenul şi că acum 10 zile a pierdut pardesiul. Am putea data aritmetic această scrisoare, după afirmaţiile de mai sus, 14 iunie; dar vom vedea că este vorba de 11. Următoarea scrisoare din colecţie, cea cu nr. 63, este datată de poet Constanţa 20 iunie, iar Veronica Micle adnotează: 24 iunie 1882 (probabil, data primirii – deşi e greu de presupus că o scrisoare de la Constanţa la Iaşi face 4 zile). Ea începe astfel: „Scrisoarea mea din 17 vei fi primit-o cred”. Întrebare firească: ce este cu scrisoarea din 17? – Lipseşte din volum. 

Dar de această scrisoare se leagă un lung şir de evenimente, culturale şi nu numai. Dintr-o „precizare” a directorului Editurii Polirom. d. Silviu Lupescu, publicată în Adevărul literar şi artistic din 4 iulie 2000 (în chip de replică indirectă la o alocuţiune a noastră din 15 iunie acelaşi an, de la Muzeul Literaturii Române, în care ceream dreptul de a vedea pe viu documentele editate şi ne întrebam tocmai despre scrisoarea lui Eminescu din 17 iunie 1882 către Veronica Micle) – înţelegem că, deşi se află în pachetul doamnei Christina Zarifopol-Illias, această scrisoare nu a fost publicată în carte pentru că nu era inedită, subtitlul cărţii fiind exact acesta: „Corespondenţă inedită”. „Precizarea” n-a făcut decât să neliniştească, pentru că nu este de imaginat că editoarea de azi, sau aşa-zişii consilieri ai dânsei, cunoaşte (cunosc) toate scrisorile publicate până acum din acest „epistolar”, ca să ştie sigur ce este inedit şi ce este editat. Dacă a avut ca singur ghid volumul al XVI-lea din ediţia academică, de pildă, dânsa poate fi sigură că şi acesta este incomplet – sau, lucru mult mai important, recopiază adesea scrisori tipărite fără a se şti unde a rămas originalul lor. Or, întrebarea care se pune iarăşi de la sine este dacă o scrisoare tipărită este sau nu o scrisoare inedită?! Iată, de pildă, cazul acesteia, din 17 iunie (datată de poet Constanţa, 16 iunie 188 ). Ea a fost publicată, împreună cu facsimilul, de către Augustin Z. N. Pop mai întâi în revista Tomis, din Constanţa, septembrie 1969, apoi în cărţile sale dedicate lui Eminescu. În aceeaşi revistă, ianuarie 1971, Augustin Z. N. Pop publică, tot cu facsimil, o scrisoare a Veronicăi Micle către Eminescu, pe care, reluând-o în ediţia sa Corespondenţă Veronica Miele (Editura Dacia, 1979), o adnotează prompt: „Originalul în Arhiva Ambasador Grigorcea (Italia).” Aşadar, două scrisori din această arhivă, despre care doamna Cristina Zarifopol – Illias scrie negru pe alb că „a fost depozitată într-un loc sigur” şi sugerează că în discuţie intră o bancă din Elveţia cu seifuri, se ştie, inexpugnabile – au fost văzute, fotografiate, publicate de către Augustin Z. N. Pop în 1969 şi 1971. Ciudat este că nici una dintre ele nu este corect datată. Tocmai de aceea ar fi fost necesar originalul – chiar dacă proprietarii de azi nu pot să explice prin ce împrejurări a ajuns la neobositul eminescolog Augustin Z. N. Pop. Se ştie bine că G. T. Kirileanu cunoştea aceste scrisori, că în anii ’40 ele au fost înmânate ambasadorului în România, la Iaşi, de către deţinătoarea lor din România. Este posibil ca în timpul acestui transfer către occident, sau înainte de a fi fost sigilat plicul cu panglică albastră, sau imediat ce s-a desigilat pentru a se vedea ce conţine – ambasadorul şi consilierii săi (diplomaţi, cei mai mulţi) să fi permis accesul, să fi avut chiar intenţia de a face public darul.

Nu insistăm, dar revenirea la scrisoarea lui Eminescu de la mare se impune, tocmai pentru că Augustin Z. N. Pop o datează cu un an mai devreme, 16 iunie 1881, şi susţine, în toate locurile unde o republică, acest an pentru vizita lui Eminescu la Constanţa. Au fost câteva polemici pe această temă, scepticii mergând până acolo încât nu au mai crezut în document. Evident că astăzi lucrurile s-au clarificat, prin publicarea unei serii întregi de scrisori pe aceeaşi temă. Până acum, însă, lucrurile sunt istorie – şi istoria are dreptul ei la existenţă prin documente sau prin raţionament. Domnul D. Vatamaniuc, editorul ziaristicii lui Eminescu, a constatat că în 1881, la 16 iunie, poetul nu putea lipsi din redacţia Timpului, fiind antrenat în polemici personale foarte importante – şi a dedus, deci, că anul mării trebuie să fie 1882, când, iarăşi prin deducţie logică, editorul a concluzionat că redactorul de la Timpul putea să lipsească pentru că foaia conservatoare se zbătea cam placid în căldura verii. Iarăşi „scepticii” au revenit, iarăşi s-a interogat ziarul Timpul: proba materială nu s-a făcut nici până azi. Facsimilul publicat de Augustin Z. N. Pop are ultima cifră a anului lipsă, la început apărând, în revista Tomis, 16 iunie 188 – iar apoi, în cărţi, anul fiind între­git: 1881 (fără a se putea şti, dintr-o fotografie, cum s-a făcut întregirea). Redactorul şef al revistei constănţene a intervenit, şi el, în discuţie depunând mărturie că anul a fost 1881, iar în tipografie nu s-a imprimat ultima cifră. Iată de ce ajutor ar fi fost editarea, în albumul de faţă, în culorile atât de atrăgătoare, a textului original a acestei atât de mult discutate scrisori eminesciene, care pusese la îndoială, la un moment dat, flerul de editor al ziaristicii eminesciene în ceea ce-l priveşte pe domnul D. Vatamaniuc – şi care, acum, îl validează atât de sigur: doar prin deducţie, însă, pentru că material scris nu există.

Ar merita să cităm mai amplu din această scrisoare a lui Eminescu, dar ne împiedică, poftim, tot lipsa documentului original. Avem această frază: „O să mă întrebi ce efect mi-a făcut marea pe care o văd pentru întâia oară?” Ştim noi dacă aici este sau nu este o virgulă după marea? Dacă este virgulă, rezultă că el vede pentru prima oară această mare, Marea Neagră. E firesc să fi văzut alte mări cât a fost în Germania. De aceea, bine ar fi ca Editura Polirom să se îndure de noi şi să publice într-un facsimil corect şi această scrisoare, chiar dacă susţine că nu e inedită. Iată ce lucruri frumoase îi mai spune poetul Veronicăi Miele: „De abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate feţele, căci ea e schimbăcioasă la culoare şi în mişcări, de unde unii autori o comportă cu o femeie (…) O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întuneric, şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră” (pare-se, totuşi, că are în vedere numai Marea Neagră pe care o vede prima dată).

Cu toate că a fost publicată în facsimil de atâtea şi atâtea ori, această scrisoare nu a fost argument suficient pentru a convinge că Eminescu a fost la Constanţa. Neîncrederea a însoţit, repetăm, şi flerul de editor al domnului D. Vatamaniuc – deci, implicit, a pus la îndoială paternitatea eminesciană a textelor selectate pentru ediţia academică, într-un timp s-a vorbit chiar de „minarism” – şi încurcătura s-ar rezolva repede odată cu apariţia documentului. Statuia poetului, ridicată de Oscar Han la Constanţa, a iscat încă de la inaugurare întrebări pe la colţuri dacă omagiază prezenţa poetului aici, sau numai marea din opera sa. Încă o dată, s-a dovedit că tradiţia, care păstra în amintire un drum al lui Eminescu la mare, a avut dreptate: când documentele scrise lipsesc, se pot suplini fie prin raţionament – cu condiţia să fie foarte strâns – fie prin tradiţia orală, acolo unde există. Augustin Z. N. Pop n-a ştiut data exactă, dar a avut în principiu dreptate: „împăratul poeziei romăneşti a cunoscut astfel marea noastră, s-a cufundat în valurile ei, a trăit în Constanţa şirag de zile – şi paşii lui, pe urmele sciţilor, călcând tăcut urma tălpilor lui Ovidiu, pe-ale negustorilor genovezi şi ostaşilor lui Mircea Voievod, i-au sanctificat uliţele, malurile.” (Pe urmele lui Eminescu. p. 259).