Despre înţelepciune
Înţelepciunea este o virtute râvnită de mulţi oameni. Românul are două vorbe expresive pentru înţelepciune: Prima: „Dă-mi Doamne gândul din urmă”, sintagmă folosită și de evrei cu precizarea că cer gândul din urmă al românului și a doua „Fi cuminte !”, adresată copiilor și unor adulţi neastâmpăraţi și necumpătaţi.
Cuvântul înţelepciune are origine latină, provine din intelectio, care sugerează în mod evident intelectul, facultatea de a gândi și înţelege. Strămoșii noștri istorici, latinii, mai aveau un cuvânt pentru înţelepciune, sapientia, care evoca răbdarea și cuminţenia.
DEX-ul ne dă o definiţie mai cuprinzătoare: Înţelepciunea este o capacitate superioară de înţelegere și judecare a lucrurilor, în care sunt implicate cumpătarea, prudenţa, spiritul de prevedere, chibzuinţăa În antichitate înţelepciunea, apreciată ca virtute, era raportată la știinţă, la cunoaștere de sine și la moralitate. Fiind o calitate a individului, era considerată ca artă de justificare a existenţei și de trecere în eternitate împăcat cu tine însuţi. S-a spus chiar că este știinţa prin care omul învaţă să moară.
Apariţia conștiinţei de sine joacă un rol foarte important în dobândirea înţelepciunii, bine exprimată de sintagmele socratice „cine ești tu ca să ști ?” și „cunoaște-te tu însuţi”. Printr-un act de trezire, urmat de interogaţii multiple, reculegere, meditaţie, omul ajunge să stabilească o ierarhie a valorilor, să se poziţioneze în această ierarhie și să acţioneze ca parte integrată în lume și colectivitate. Filozoful francez Joseph Vialotoux descrie acest moment ca o detașare din sfera posibilului și angajare în statutul și normele umane.
Scopul înţelepciunii este căutarea primelor cauze și a raţiunii de existenţă fiinţelor și lucrurilor, înţelegerea lor prin reflecţie, meditaţie și contemplare. Înţelepciunea nu vizează aplicaţiile practice imediate și prin aceasta se deosebește de știinţele particulare și experimentale. Înțelepciunea este un bun personal, nu poate fi comercializată, vândută sau împrumutată. Domeniul înţelepciunii este situat deasupra știinţelor exacte, care explică fenomenale prin deducţie și prin cauzele imediate.
Înţelepciunea respectă știinţele experimentale, se bazează pe rezultatele lor, dar nu transpune procedeele lor în conceptualizare, pentru că domeniul său se află în sfera noţiunilor abstracte. Înţelepciunea nu se confundă cu filozofia, disciplină care reflectă realitatea în aspectele ei cele mai generale și construiește concepte și sisteme, unde se întâlnesc toate știinţele, reconfigurate de inventivitatea filozofului.
Scriitorii, filozofii, politicienii, înţelepţii (!) au lăsat însemnări despre înţelepciune. Prezentăm o mică selecţie:
Aristotel: Înţelepciunea stăpânește cunoașterea tuturor lucrurilor, atunci când aceasta este posibilă.
Eschil: Adevărata înţelepciune constă în a nu părea înţelept.
Plinius cel bătrân: Nici un muritor nu este totdeauna înţelept.
Cicero: Înţelepciunea pătrunde greu într-o minte îndărătnică.
Descartes: Înţelepciunea nu este numai prudenţă în afaceri, ci o perfectă cunoaștere a tuturor lucrurilor pe care omul le poate ști.
Proverb indian: Dă-mi liniștea să accept lucrurile pe care nu pot să le schimb, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și înţelepciunea de a face diferenţa.
Pindar: Să devii ceea ce ești.
Moliere: Înţeleptul este pregătit să facă faţă tuturor întâmplărilor.
Dimitrie Cantemir: Înţelepţii se apleacă și în faţa dreptei socoteli a vrăjmașilor.
Nicolae Radu