Colţul liric

Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, din pagina a 4-a – s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.

O zi fericită

dimineaţa când ies din laboratoarele poemului meu

izbindu-mă de trecătorii grăbiţi ca de steaua funebră a ceţii

lăsându-mă devorat de fantomele care-mi atârnă în urmă

privind orizontul pe sub gluga unui călău inocent

mă-ntâmpin eu însumi ca şi cum aş veni dintr-o viaţă pierdută

îmi cercetez amăgirea nu fără rost amintindu-mi supliciul

incertitudinii şi respiraţia toxică a silabelor muribunde

îmi desluşesc inconştienţa de a refuza orice costum de protecţie

ochelarii de cal mănuşa pe care niciodată n-o poţi arunca

în faţa laşităţii a răzbunării perfide a dintelui cinic

sticlind lângă inimă ca un recif în calea sângelui ostenit

cu gândul mă duc la o rană pe care buzele timpului vor depune

sentinţa

dimineaţa când ies din laboratoarele poemului meu

poate că voi mă priviţi şi vi se face silă de mine

de masca nemulţumirii sub care bănuiţi că vă iubesc disperat

dar fără profit sau aplauze

poate că totuşi unul din voi

m-ar opri într-o doară m-ar îmbrăca elegant m-ar face să râd

fericit

şi m-ar purta prin oraş să mă arate mulţumii: priviţi-l el este

nu are nimic să vă spună pretinde că în cuvintele lui s-ar

ascunde o voce de înger  captiv

care se roagă pentru liniştea voastră dar gata acum

se apropie  seara şi el va pleca va pătrunde din nou în

laboratoarele sale

unde consoanele radioactive îl pândesc pretutindeni

unde fiecare şoaptă e un poligon de încercări speciale

pentru rezistenţa miilor de semne ale mirării şi unde

i se întâmplă uneori să se odihnească bizar atârnând

în cârligul cu care moartea întreabă

nici acum? nici acum? nici acum?

o zi fericită ar fi

cu gândul m-aş duce la o rană pe care buzele timpului vor depune

sentinţa

CORNELIU OSTAHIE s-a  născut   la 19 septembrie 1951, în oraşul Roznov, judeţul Neamţ. Este licențiat in filosofie. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Cărţi publicate: „Balans”, Editura Junimea, Iaşi – versuri, 1976; „Recif”, Editura Eminescu, Bucureşti – versuri, 1980; „Vasile Chinschi. Memoria privirii”, Editura Sport-turism, Bucureşti – eseu,1981; „Experienţe pe sufletul viu”, Editura Eminescu, Bucureşti – versuri, 1983; „Existenţa de probă”, Editura Eminescu, Bucureşti – versuri, 1985; „Ochii corbului Poe”, Editura Eminescu, Bucureşti – versuri, 1989; „Artişti, ateliere, galerii. Ghid facultativ de încântat privirea”, Editura Karta Graphic, Ploieşti – eseuri, cronici, interviuri, 2009; „Muzeul straniu”, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca – versuri, 2011; „Artişti, ateliere, galerii. Ghid facultativ de încântat privirea”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura  Detectiv, Bucureşti – eseuri, cronici, interviuri, 2012. Toate cărțile de versuri ale lui Corneliu Ostahie s-au bucurat de o primire  foarte bună, însă  „Muzeul straniu” a avut un ecou semnificativ.  Antologie  de autor de-o profunzime uimitoare, volumul reunește versuri publicate între anii 1980 – 1989, selectate după criterii subiective, dar care se disting prin originalitate, plasticitate, colorit  și unitate temperamentală.

Referinţe critice: „Corneliu Ostahie dovedeşte cu inteligenţă, talent şi – ceea ce e mai rar – multă sensibilitate că stăpâneşte perfect energiile misterioase şi marile tensiuni ce traverseză toţi nervii Poeziei.” (Traian T. Coşovei); „Cu greu vom găsi între colegii de gene­raţ­ie un afin lui Corneliu Ostahie. Formula lui poetică este la egală distanţă de hiperrealismul pragmatic şi ironic al ultimului val de tineri poeţi, cât şi de poezia limbajului şi construcţiile ludice ale aceloraşi.” (Paul Dugneanu); „Unul dintre puţinii poeţi din ultimele promoţii care nu pune nicio miză pe spiritul ludic, nici pe afilierile la diferite grupuri de avangardă, Corneliu Ostahie a mizat pe discreţie şi seriozitate. Pentru el, poezia nu este ‹‹joc››, nici ‹‹joacă››, nici măcar în sensul superior, nichitist. Poezia performează gravitatea sunetului pur, într-o reverberaţie de catedrală, fără vreo derivaţie satirică ori conotaţie comică. Nu e neapărat o poezie în haine cernite, cât un discurs de mare sobrietate şi gravitate.” (Aureliu Goci; „Corneliu Ostahie – un poet exasperat de sine şi de diabolica ‹‹manevră›› a cuvintelor.” (Cezar Ivănescu)

Corneliu Ostahie este, totodată, un redutabil critic de artă, vocație descoperită pe parcursul poeziei – și tocmai de aceea metafora în cronicile sale plastice aduc un spor de prospețime și vigoare.

Este o mare onoare pentru noi că poetul, una din valorile creatoare ale literaturii române,  a acceptat să-l găzduim la Colțul liric al „Curierului de Vâlcea”.