Amendarea părintelui / tutorelui elevului care nu frecventează şcoala rezolvă problema absenteismului?
Ideea acestui articol mi-a venit pe fondul discuţiilor generate de opiniile multor părerişti asupra Proiectului Regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, supus de M.E.N. dezbaterii publice. În 86 de pagini, în document se încearcă să se trateze exhaustiv problematica extrem de complexă a acestor cicluri educaţionale, deşi ministerul mai are doar obligaţia de a elabora „un statut”, în care să fie prevăzute „drepturile şi îndatoririle elevilor” (art. 80 alin (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare). Propunerea din acest Proiect referitoare la amendarea părinţilor/tutorilor ai căror copii – elevi în învăţământul obligatoriu – absentează nemotivat de la şcoală, a oripilat şi umplut de indignare firile sensibile, dar lipsite de doza minimă de profesionalism pentru a se informa. În loc să evite dezinformarea, profeţi şi profetese din mass-media, dar şi din rândul politicienilor, s-au apucat să-i deplângă pe bieţii părinţi/tutori. Şi unii şi alţii – inclusiv persoane interesate şi responsabile din învăţământul preuniversitar – au scăpat din vedere faptul că o asemenea prevedere a figurat până de curând în legislaţia naţională post-loviluţionară. Şi că efectul ei a fost nul! În Legea învăţământului nr. 84/1995, la art. 180 alin. (2) era prevăzută obligaţia părintelui/tutorelui de a asigura frecvenţa şcolară a elevului în învăţământul obligatoriu, stipulându-se că nerespectarea acestei dispoziţii „din culpa părintelui sau a tutorelui legal instituit” constituia contravenţie şi se sancţiona cu amendă „între 500.000 lei şi 2.000.000 lei” (între 50 şi 200 de lei noi). Conform prevederilor alin. (3), constatarea contravenţiei şi aplicarea amenzii urmau să fie făcute de către autorităţile prevăzute la art. 179 alin. (2), unde se preciza: „constatarea contravenţiei… şi aplicarea sancţiunilor se fac de către autorităţile abilitate”! Aceste prevederi ineficiente au fost menţinute în textul legii şi după republicarea acesteia în anul 1999, până în anul 2003 când a fost adoptată Legea nr. 268/2003 pentru modificarea şi completarea Legii învăţământului nr. 84/1995. În conformitate cu dispoziţiile art. I punctul 44 alineatele (2) şi (3) ale art. 180 din Legea învăţământului se modificau astfel: la alin. (2) se introducea şi responsabilitatea „susţinătorului legal” în a asigura frecvenţa şcolară a elevului în învăţământul obligatoriu (menţinându-se cuantumul amenzii), iar în conformitate cu prevederile alin. (3), constatarea contravenţiei şi aplicarea amenzii „se fac de către autorităţile desemnate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul de Interne, printr-o metodologie comună”. În lipsa acesteia, dispoziţiile art. 180 din Legea învăţământului s-au dovedit a fi inaplicabile până în anul 2011, când această lege a fost abrogată! Fenomenul absenteismului în învăţământul obligatoriu a devenit o plagă a sistemului educaţional de stat din România şi datorită dezinteresului funcţionarilor din ministerul educaţiei în raport cu obligaţia acestora de a face. Adesea, aceştia preferă varianta mai confortabilă de a se face că fac. Ceea ce pentru sistem devine contraproductiv atunci când aceştia nu răspund în niciun fel în cazul în care sunt obligaţi prin lege să facă şi … nu fac! Şi atunci, de ce ar mai face? Prevederile art. 180 din Legea învăţământului nr. 84/1995, cu modificările şi completările ulterioare, erau inaplicabile şi datorită faptului că „autorităţile abilitate” – cel puţin din anul 2001, de când s-a modificat legislaţia care reglementează domeniul – nu erau abilitate legal să constate existenţa acestei contravenţii şi să aplice amenzile corespunzătoare. Nici prin O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare şi nici prin legislaţia care a precedat-o! Sancţionarea pecuniară a părintelui/tutorelui pentru neachitarea de obligaţia acestuia de a asigura frecventarea şcolii de către copil în perioada învăţământului obligatoriu, nu era deloc o noutate în legislaţia românească. În Perioada interbelică s-a practicat cu succes, fiind altfel reglementată. Prin Legea pentru învăţământul primar al statului şi învăţământul normal (publicată în Monitorul Oficial, nr. 161/26.VII.1924), adoptată în timpul guvernului liberal prezidat de către Ion I. C. Brătianu, se introducea învăţământul primar de 7 clase, „de câte un an fiecare”, care devenea obligatoriu şi gratuit în învăţământul de stat, pentru copiii cetăţenilor români. Pentru prima dată în învăţământul românesc, legea reglementa, (la lit. D din Secţiunea a II-a, Capitolul al II-lea. Obligativitatea învăţământului) modul în care se aplica obligativitatea învăţământului: învăţătoarele şi/sau învăţătorii erau datori să ţină „registre de chemare, în care vor nota regulat absenţele motivate şi nemotivate ale şcolarilor din fiecare clasă”; părinţii/tutorii elevilor din învăţământul primar erau datori să anunţe pe învăţători de absentarea copiilor lor, în termen de cel mult trei zile de la data când copiii au început să absenteze, absenţele fiind motivabile „în cel mult 15 zile”, acestea socotindu-se pe zile întregi, „indiferent de numărul orelor de lecţii dintr-o zi” (art. 23). Amenzile pentru absenţele nemotivate erau stabilite de către „delegaţia comitetului şcolar” care, „la 15 şi 30 ale fiecărei luni … înaintează perceptorului lista pentru încasarea amenzilor la care au fost impuşi părinţii, ai căror copii au absentat nemotivat” (art. 26). Legea instituia şi obligaţia părinţilor de a procura copiilor lor „cărţile şi materialul şcolar necesar”, stabilind că, în caz de refuz, „şcolarii vor fi socotiţi ca absenţi nemotivaţi de la şcoală şi părinţii lor impuşi la amenzi până la procurarea cărţilor”, prevăzând şi situaţia în care părinţii săraci, „a căror sărăcie va fi constatată de comitetul şcolar, în baza unui certificat oficial, fără timbru emanat de la primăria locală”, să poată fi scutiţi de această obligaţie, urmând ca toate cele necesare copiilor să fie procurate de către comitetul şcolar „în marginile mijloacelor de care dispun” (art. 40). După această scurtă incursiune în istoricul problemei, precizăm că în anul 2010, prin Proiectul Legii educaţiei naţionale, la art. 72 alin. (2)–(3) s-au propus modificări prevederilor legale atunci în vigoare, astfel: cuantumul amenzii creştea la sume cuprinse „între 500 şi 5.000 RON”, contravenţia (reprezentată de culpa părintelui/tutorelui legal de a nu asigura frecvenţa şcolară a copilului pe perioada învăţământului obligatoriu), fiind sancţionabilă şi prin „muncă echivalentă în folosul comunităţii, prestată de părinte sau de tutorele legal instituit” (alin. (2)); amenzile sau munca în folosul comunităţii fiind „aplicate de primărie, la sesizarea directorului unităţii de învăţământ”, precizându-se că banii astfel obţinuţi „pot fi utilizaţi exclusiv în folosul învăţământului preuniversitar” (alin. (3)). În Proiectul Legii educaţiei naţionale, document aprobat de Guvern în şedinţa din data de 12.04.2010 şi remis Parlamentului României spre dezbatere şi adoptare, aceste dispoziţii, care figurau la art. 75 alin. (3) – (4) din TITLUL II (Învăţământul Preuniversitar, 6. Resursa umană, Beneficiarii educaţiei), au fost modificate astfel: „Art. 75. (3) Părintele sau tutorele legal instituit este obligat să ia măsuri pentru şcolarizarea elevului, pe perioada învăţământului obligatoriu. Nerespectarea acestei prevederi din culpa părintelui sau a tutorelui legal instituit reprezintă contravenţie şi se sancţionează cu amendă între 100 şi 1000 lei sau cu muncă echivalentă în folosul comunităţii, prestată de părinte sau de tutorele legal instituit. (4) Amenzile sau munca în folosul comunităţii sunt aplicate de către autoritatea administraţiei publice locale sau judeţene, după caz, la sesizarea directorului unităţii de învăţământ. Sumele de bani încasate pot fi utilizate exclusiv în folosul învăţământului preuniversitar”. La alin. (1) al art. 75 se prevedea că unităţile de învăţământ, la înmatricularea copiilor, trebuiau să încheie cu părinţii acestora un contract educaţional în care să fie înscrise drepturile şi obligaţiile părţilor. Dacă în documentul aprobat de Guvern cuantumul sancţiunii contravenţionale a scăzut la sume cuprinse „între 100 şi 1.000 lei” ulterior, în discuţiile din comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor, valoarea acesteia a crescut „la 1-5 salarii medii nete pe economie”, autorul propunerii, deputatul CĂTĂLIN CROITORU, „împăunându-se” cu obţinerea majorării amenzilor, invocând drept argumente „necesitatea reducerii la maxim a abandonului şcolar dar şi crearea de noi locuri de muncă şi păstrarea lor”! Majorarea amenzii la valori foarte mari nu este o garanţie pentru eradicarea abandonului şcolar. Dimpotrivă. În condiţiile în care – în ianuarie 2010 – valoarea salariului mediu net pe economie a fost de 1.426 lei, este greu de crezut că un părinte aflat/o familie aflată la limita subzistenţei ar fi putut achita vreodată cinci salarii (5 x 1.426 lei = 7.030 lei), adică 12 salarii minime pe economie! Sau că transformarea amenzii în „muncă în folosul comunităţii” ar fi putut duce la … „creşterea numărului locurilor de muncă din învăţământ”!! Este cunoscut faptul că legea educaţiei a fost adoptată de guvernul Boc prin asumarea răspunderii. În lege (aflată în vigoare de la 9 februarie 2011) nu s-au mai prevăzut niciun fel de sancţiuni pecuniare pentru neasigurarea şcolarizării elevului pe perioada învăţământului obligatoriu, făcându-se vorbire doar de obligaţia părintelui de a lua „măsuri” (art. 86 alin. (3)). Cu toate acestea, Proiectul Regulamentului şcolar introduce posibilitatea sancţionării părintelui/tutorelui legal instituit care nu asigură şcolarizarea elevului, „cu amendă cuprinsă între 100 şi 1.000 lei”, ori cu obligarea de a presta „muncă în folosul comunităţii”, constatarea contravenţiei urmând să se realizeze de persoane împuternicite de primar, la sesizarea consiliului de administraţie al unităţii (art. 263 alin (2)-(3)). Cum se poate lesne observa, a fost preluat cuantumul prevăzut în anul 2010 în proiectul Legii educaţiei naţionale. Neintrodus în forma finală a legii. În legătură cu asemenea „propuneri” precum cele din Proiectul ROFUIP (care în concepţia guvernanţilor trebuie să fie adoptate „tacit”, fără o dezbatere publică reală), se impun câteva consideraţii, de care nu credem că o să ţină cont cineva: în conformitate cu legislaţia în vigoare, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii nu poate depăşi 300 de ore şi se stabileşte alternativ cu amenda; doar instanţa de judecată este abilitată să înlocuiască amenda neachitată (integral sau în parte) cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii (O.G. nr. 2/2001, art. 9 alin. (1) – (3), cu modificările şi completările ulterioare); cuantumul amenzii poate asigura, cel mult, muncă gratuită în folosul comunităţii, dar nu soluţionează problema de fond–reducerea abandonului şcolar; termenele lungi necesare pentru concretizarea sancţiunii (constatarea şi comunicarea către autoritatea administraţiei publice, emiterea şi comunicarea amenzii către contravenient, termenul pentru achitarea acesteia, constatarea existenţei/inexistenţei posibilităţii executării silite, sesizarea instanţei de judecată, termenele de judecată obţinute legal, comunicarea actelor de procedură/hotărârii, termenul pentru declararea recursului, recursul etc. etc.) fac inoperabile eventualele bune intenţii ale emitentului. Dar şi drumul spre iad este pavat cu intenţii bune! Din textul articolului în discuţie – care este pe cale de a deveni normă – rezultă că atât ipoteza (împrejurările aplicării normei), cât şi dispoziţia acesteia (prescripţia de conduită) sunt ambiguu formulate, lasă loc de interpretare şi fac extrem de greu de aplicat sancţiunea (consecinţa pentru subiectul de drept, părinte sau tutore). Nu se precizează în ce constă conduita subiectului de drept care trebuie să facă sau să nu facă ceva. O reglementare la modul general (să respecte ceva), precum cea care face obiectul acestui studiu, este superfluă şi imposibil de respectat. Admiţând că norma juridică reglementează la modul general şi având în vedere dificultăţile şi particularităţile speţei (inclusiv pentru cunoscători), considerăm că emitentul nu a luat în calcul situaţii cum ar fi: semnarea contractului educaţional de către ambii părinţi (unde este cazul) – în acest caz, care dintre părinţi este amendat? Şi care dintre ei, în cazul neachitării amenzii, este condamnat la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii? Norma juridică dispune ca în situaţia în care „la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane (în speţă, părinţii, n.n.), sancţiunea se va aplica fiecăreia separat” ( O.G. nr. 2/2001, art. 10 alin (3)); stabilirea unui cuantum rezonabil al amenzii, deoarece părinţii pauperi nu dispun de resurse pentru a o plăti, sau dacă ar face-o, nu ar mai rămâne cu nimic; altfel, sancţiunea contravenţională ar deveni şi ea formală în cazul părinţilor care, lucrând legal 8 – 12 ore/zi, nu ar mai dispune de timp pentru efectuarea muncii în folosul comunităţii; condamnarea ambilor părinţi la muncă perpetuă i-ar lipsi pe aceştia de posibilitatea de a-şi supraveghea copiii şi de a adopta, punctual, măsuri eficiente pentru a-i readuce pe calea cea dreaptă ce nu duce decât către şcoală. Aşa cum se poate lesne observa, autorii actelor normative subsecvente emise în aplicarea legii nu se sfiesc nici de această dată să modifice sau să adauge la lege. În ce ne priveşte, credem că această potenţială sancţiune (introdusă nelegal pe uşa din dos!) nu va avea darul de a contribui la diminuarea ratei absenteismului şcolar. Aflat la cotele cele mai ridicate din U.E., absenteismul din şcoala românească este generat de cauze economico-sociale, educaţionale, culturale etc., a căror rezolvare nu şi-o asumă nimeni dintre cei care ar trebui să o facă. Gestionarii sistemului educaţional îşi stabilesc de fiecare dată alte ţinte false, irosind timpul şi banii publici doar pentru a face promisiuni electorale. Altfel zis, aşa ministeriabil propunător, comentator şi adoptator de norme, aşa regulamente! Dacă nu contribuie la adoptarea unor acte normative funcţionale, prin care să se încerce reformarea sistemului educaţional românesc – preluând propuneri ale societăţii civile – corifeii actualei opoziţii degeaba mai perorează public. Cât timp „amendamentele” acestora nu depăşesc gradul de rizibilitate al „soluţiilor” din asemenea Proiecte, multe speranţe nu prea mai există. Iar pe ei – politicienii de mucava – mâine, ca şi ieri, îi vom vedea dându-şi mâna peste cadavrul învăţământului românesc. Schimbând doar rolurile putere – opoziţie, opozanţii de azi, deveniţi puternicii zilei de mâine, vor găsi o legislaţie după chipul şi asemănarea lor. Şi timidele lor „grohăituri” de astăzi (nesusţinute şi de propuneri legislative/normative viabile) vor deveni chicotelile de bucurie de mâine, când se vor trezi cu o legislaţie subsecventă a educaţiei despre care vor declara că nu au adoptat-o ei, ci au … moştenit-o!
Dar pe care, ca şi ceilalţi, o vor folosi cu vârf şi îndesat.
Tiberiu M. PANĂ