Alexandru Danielopol: „Pleava e tre­cătoare, o zboară vântul. Ce contează şi ce rămâne – e trunchiul teafăr al naţiei, nu pleava”

Jurist, născut în 1916, fiu al medicului acade­mi­cian Daniel Danielopol, endo­cri­no­log, celebri­tate mondială – şi al Piei, sora poetului Ion Pillat. Alexandru Danielopol, rezident la Paris, este o adevărată „legendă vie”, ca participant de frunte la dramaticele eveni­mente care au dus România în ultimul război planetar, iar apoi sub călcâiul so­vie­tic. L-a cunoscut îndea­proa­pe, copil fiind, pe Nicolae Titu­lescu, bun prieten al tatălui său, care le-a fost chiar naş de cununie. După studii la renu­mi­tul Co­legiu al Iezuiţilor din Évreux (departamentul Eure, Fran­ţa), pe care l-a urmat fără să abjure credinţa orto­doxă, a obţi­nut o strălucită pre­gă­tire pe tărâmul Drep­tului. După război, în urma Con­venţiei de Ar­mistiţiu cu Aliaţii, pe care România a sem­nat-o în septembrie 1944, s-a creat Comisia Ro­mână pentru aplicarea Armi­stiţiului, din care a fost in­vitat să facă parte; a primit pe loc această însărcinare, cu gândul la soarta basarabenilor, a buco­vi­nenilor şi a herţenilor. Avea, în epocă, 28 de ani.

„Pentru Basarabia, din păcate, nu mai puteam face nimic – îşi aminteşte el, în cadrul unor dialoguri cu scriitorul Liviu Vălenaş, care i-a închinat o carte („În culisele ne­­gocierilor cu Uniunea Sovietică, 1934-1947 – con­vor­­biri cu Alexandru Danielopol”; Ed. Vremea, 2001). Basarabia era pierdută, era luată de ruşi. Acum, însă, se punea problema oamenilor, a basarabenilor şi a bucovinenilor. Aceştia se refugiaseră în România în două valuri, între 1940-1941 relativ puţini, şi un val uriaş, refugiat în 1944. Din datele pe care le deţineau americanii, era vorba de peste 300.000 de oameni care fugiseră de spaima bolşevicilor.” În circumstanţe deo­se­bit de dificile, în care soarta celor 300.000 de basa­ra­beni şi bucovineni părea pecetluită, Alexandru Da­nielopol, ca membru al Comisiei amintite mai sus, a izbutit, printr-o luptă acerbă, imposibilul: să-i salveze pe toți cei 300.000, care au rămas pentru totdeauna în Ro­mânia! Abia câştigată această luptă, socotită de toţi pierdută, că s-a şi angajat, cu toate pute­rile, în alta, în care adversar nu i-a fost altul decât durul buldog Vîşinski, izbutind din nou miracolul: să smulgă din ghearele ruşilor mo­der­­nele vase de croazieră „Transilvania” şi „Basara­bia”.

Despre toate acestea şi despre alte importante eve­ni­mente ale istoriei noastre moderne, evenimente în care a fost impli­cat direct – şi în care s-a bătut, cu în­drăz­neala de jurist-diplomat, cu un rar patriotism și dragoste de ţară, pentru drepturile inalienabile ale României şi ale ro­mâ­nilor, ca şi despre evenimentele epocii pe care o stră­batem azi – am discutat pe larg cu dl. Alexandru Da­nielopol, aflat la venerabila vârstă de aproape 90 de ani.

…Paris, 26 octombrie 2005, după-amiaza. Scriito­rul Jean-Yves Conrad, bun cunoscător al Capitalei Lu­mi­nii şi prieten de suflet al lui Alexandru Danielopol, pe care îl consideră conştiinţa sa spirituală, ne este ghid printr-un labirint de străzi din Aron­­dis­mentul 15, prin care se circulă infernal, ma­şină lângă maşină. Căutăm Place Violet. La nu­mărul 9: „Maison Anthel­me-Payen” (Casa de Primire a Per­soa­ne­lor în vârstă). În garso­niera 404, ne aşteaptă un om – ni se spusese – „cu o năvalnică inteligenţă”, no­na­genar, care lasă în urma sa o isto­rie ce-i va duce faima secole de-acum încolo: Alexandru Danielopol, un mo­nument pentru ro­mâni, muntele viu al unei ge­neraţii încărcate de glo­rie, într-o perioadă vitregă a țării și a isto­riei sale.

Stimate domnule Alexandru Danielopol, sunt foarte bucuros că vă cunosc. Ştiu, s-a scris mult despre dumnea­voastră, chiar şi cărţi… Eu v-aş ruga acum să-mi acor­daţi un interviu pe o temă care pe noi, pe ro­mâni, ne preocupă în gradul cel mai înalt: aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană. Sunteţi o per­so­nalitate binecunoscută şi, la rându-vă, aţi cunoscut prestigioase nume ale vieţii politice şi culturale din Europa. Din câte am aflat, marele Titulescu vă adop­­­tase afectiv ca pe copilul lui, v-a fost un ade­vărat tutore, un dascăl şi un mentor care v-a inspirat în strădaniile pe care le-aţi depus pentru binele României şi al românilor. Românii aşteaptă acum opinia dumneavoastră în această chestiune de o im­portanţă istorică, primordială pentru soarta viitoare a ţării, care este aderarea la Uniunea Europeană.

Nu, nu!…

Ce vreţi să spuneţi?

Ce să discut cu Dvs.? Nu sunt la ora actuală decât un invalid şi un om bătrân… Nu pot să fac nici 200 de metri, aici, în faţa casei, fără să fiu obligat să mă întorc. În România nu mă mai duc, s-a terminat, pentru că nu am voie să ies de-aici. Nu mă lasă me­dicii…

Nu se poate…

Ba se poate. Sunt, cum v-am spus, un bolnav, oarecum para­lizat. Vârsta…

De când locuiţi în exil, în Franţa?

Din 1974. Am fost scos din ţară de către familia soţiei mele. Aici, am fost pus în faţa unor concursuri, pe care le-am trecut cu brio, şi am fost numit vice­pre­şedintele Comisiei de Istorie Mondială a Aviaţiei, din cadrul Aeroclubului Franţei. M-am luptat pentru a adu­ce în atenţie strălucita istorie a aviaţiei româneşti, prin cele două mari priorităţi mondiale ale ei. Pri­ma: prioritatea lui Traian Vuia în realizarea zborului meca­nic, cu mijloace proprii de bord, de acum o sută de ani. La 18 martie 2006, va trebui să aniversăm un se­col de la istoricul zbor al lui Vuia de la Montesson, din Franţa. Când am sosit eu la Paris, nicio revistă de aeronautică, nicio publicaţie nu pomeneau nimic des­pre Vuia al nostru. A doua: prioritatea iniţiativei – tot în domeniul aeronautic – a tutorelui meu spiri­tual, Nicolae Titulescu, care a creat, în colaborare cu fran­cezii, prima companie de transport transcontinental din lume. Era o idee de-a lui, aceea de a vehicula, şi pe calea aviaţiei, pacea şi înfrăţirea între popoare. Vă spun toate astea cu durere în suflet, căci, pentru mine, totul s-a terminat!

Nu s-a terminat! Faceţi parte din istorie…

S-a terminat, nu mai am mult de trăit.

Unde v-aţi născut?

În Bucureşti, la 17 mai 1916. În 2006 o să am 90 de ani.

Mulţi înainte!

Vă mulţumesc! Eu sunt fiul academicianului pro­fesor Daniel Danielopol, fiziolog, care a dus în lume faima medicinii româ­neşti; mama mea, Pia Pillat, ne­poata lui Ionel Brătianu, era sora poetului Ion Pillat. Părinţii mei au divorţat când eram copil. Am rămas la tatăl meu, care a ţinut mult să mă crească sub „um­brela” lui. Un aşa-zis frate al meu, nu era copilul lui tata, ci al unui francez, a fost mo­ti­vul divorţului. Nu m-am făcut medic, cum dorea tata, ca să nu mi se spună toată viaţa: „Uite-l, acesta este fiul lui Danielopol!”. Ca să scap de o astfel de povară – povara de a nu fi eu însumi – am urmat Dreptul. Trebuie să vă mai spun că am fost crescut de tata, la Bucureşti, până mi-am terminat studiile primare, apoi am fost trimis în Franţa, să urmez Colegiul Iezuiţilor din Évreux. În vremea asta l-am avut ca tutore pe Nicolae Titulescu, care mă chema, în vacanţe, la el, la Geneva, la „Hôtel des Bergues”. Mă cunoştea de mic, fiind prie­ten cu tata. A fost foarte generos cu mine, mă considera copilul lui…

După ce am luat bacalaureatul în Franţa, tatălui meu i-a fost frică să mă mai lase acolo. Mirosea a răz­boi; nu se ştia ce se va întâmpla între Germania şi Franţa şi a hotărât să mă aducă la Bucureşti, unde am urmat Dreptul, între 1936-1940. Îmi promisese că voi face doctoratul la Paris. Dar lucrurile nu s-au mai pe­trecut aşa, întrucât România s-a aliat cu Germania, iar tatăl meu era francofil. N-am mai plecat în Franţa, pen­tru doctorat, şi am lucrat la TAROM, unde am pus ba­zele juridice ale acestei companii de aviaţie româ­nească. Compania nu avea nimic, am pornit de la zero. Am făcut şi un curs special de Drept internaţional; mi-am luat doctoratul în Drept inter­na­ţional aerian. Pe vremea aceea nu se prea ştia ce este asta.

Aţi auzit de profesorul universitar Nicolae Ma­te­escu-Matte? L-am cunoscut în Canada.

Cum să nu, îl cunosc de mult timp. Este şi el expert în Drept internaţional aerospaţial, la Montreal. Nu sun­tem prieteni, dar l-am cunoscut. E adevărat, el con­tează, la oara actuală, prin­tre personalităţile din străi­nătate în Drept internaţional aviatic. A făcut multe pen­­tru Universitatea din Montreal, şi aceasta îl păs­trează în sânul ei, deşi se apropie şi el de 90 de ani. Poate chiar i-a depăşit…

L-am vizitat la Montreal. Primăria oraşului a atri­buit nu­mele său unui bulevard lung de vreo opt kilometri. Face, ca şi dumneavoastră, onoare Ro­mâ­niei, unde s-a născut. Lăsaţi ceva în urmă…

Cât am lucrat la TAROM, am făcut parte din dife­rite asociaţii internaţionale, din Brazilia până în Ger­mania. La Aeroclubul Franţei, unde mi-am petrecut cei mai mulţi ani din viaţă, s-a creat o comisie centrală de specialişti, care se ocupa de istorie. Am fost numit vicepreşedintele ei. În principiu, funcţia asta este pe viaţă. Dar sunt bolnav, mă gândesc să-mi dau de­misia…

În anii de când sunteţi aici, aţi mai fost legat de România?

Am fost, cum să nu fiu! Am ţinut conferinţe la Te­le­viziunea Română, la Universităţi… Am fost de mai multe ori în Româ­nia, dar acum nu mai pot pleca de­cât, cum vă spuneam, cu autorizaţie specială de la medic.

Chiar dacă am stat aici, la Paris, în exil, după ce Ana Pauker m-a epurat din Ministerul român de Ex­terne, nu mi-am uitat niciodată ţara. V-am vorbit des­pre cele două priorităţi cărora le-am închinat viaţa mea. Problema asta – a reconsiderării şi a punerii în valoarea pe care o merită pionierii români ai avia­ţiei mondiale – m-a fră­mântat de când mă ştiu. Când am venit în Franţa, Traian Vuia era, aici, complet uitat; nu mai vorbesc despre Aurel Vlaicu, despre care nu se ştia aproape nimic.

Dar despre Henri Coandă?

Coandă, la ora actuală, este contestat. Coandă a avut marele ghinion, dacă vreţi, ca, la un moment dat, fiind specializat ca nimeni altul în aviaţia cu reacţie, să fie consultat de germani şi să le dea acestora o serie întreagă de informaţii. După război, francezii i-au in­ten­tat un proces şi se zice că au vrut să-l condamne chiar la moarte, dar a scăpat, l-au iertat… Cum a scăpat, nu ştiu, dar a scăpat! Bineînţeles, el este foarte important pentru România, care l-a cinstit atribuind numele său Aeroportului Otopeni. În Franţa, a fost tratat drept co­la­boraţionist al nem­ţilor. Ca să scape de proces a cerut azil în România, unde Nicolae Ceauşescu l-a primit cu braţele deschise. Din câte-am auzit, l-a nu­mit şi con­si­lier prezidenţial, dar a murit la doi-trei ani după asta. Mare lucru n-a făcut pentru România, dar de pe urma hărţilor lui, a unor documente, s-a înfiin­ţat, la Bucu­reşti, Muzeul Coandă. S-a făcut, cum se spune, un fel de arhivă spe­cială Coandă. Numai că acest muzeu, acum, nu mai există. Casa a fost vândută unei amba­sade. Iar despre Coandă nu se mai aminteşte decât arar. Unii spun că a făcut ceva, alţii că n-a făcut nimic. Asta e viaţa omului…

Domnule Danielopol, să mutăm discuţia, cu voia Dvs., în alt plan. De peste trei decenii trăiţi într-o ţară, Franţa, care e fondatoare a Uniunii Europene. Ce pă­rere aveţi despre experimentul care se cheamă U.E.?

Nu cred că se va face vreodată o veritabilă Uniune Euro­peană, în sensul că vor dispărea individualităţile na­ţionale, trăsăturile fiecărei ţări care intră în com­ponenţa acestei uniuni. Eu am trăit atâţia ani în Franţa, unde am cunoscut şi oameni politici de toate cate­go­riile. Nu numai eu, ci şi unii dintre ei cred că Uniunea Europeană este un vis. Chiar înainte de înce­perea celui de-al doilea război mondial – şi după terminarea lui – era deja prevăzut un proiect de Uniune Internaţională Europeană. Dar planul a căzut.

Totuşi, acum există o Uniune Europeană, cu ca­pitala la Bruxelles şi cu parlamentul la Strasbourg, în Franţa.

Ştiu, dar ce uniune continentală e aia când o serie de ţări sunt ţinute pe dinafară?! România e în Europa de când e lumea lume şi pământul pământ. Basarabia cui o lăsăm? Nu este în Europa şi Basarabia?! Imediat după război, eu m-am ocupat de chestiunea basara­be­nilor care fugiseră în România de spaima cizmei so­vie­tice. În cadrul Convenţiei de Armistiţiu semnată de România la Moscova, în septembrie 1944, în arti­co­lul 5 se prevedea „repatrierea basarabenilor şi bucovine­ni­lor în Uniunea Sovietică”. Ce-ar fi păţit aceştia dacă erau „repa­triaţi”? O singură cale aveau de ales: Sibe­ria, în lagăre deja pregătite! În luptă cu Vîşinski, da, cu fiorosul Vîşinski, eu am reuşit imposibilul: am sal­vat de la deportare peste 300.000 de suflete de români basarabeni, bucovineni şi herţeni. Poate chiar mai mulţi. M-am bătut pe viaţă şi pe moarte pentru soarta lor. Acum, cine se bate? Intrăm în Uniunea Europeană fără Basarabia? Intrăm fără Bucovina de Nord? Pe ele cui le lăsăm? Asta e marea mea durere. Şi marea, nea­gra mea supărare.

Pe cine sunteţi supărat?

Pe politicieni, care nu s-au zbătut, care au cedat, care au ales calea laşităţii. Nu sunt supărat pe Ro­mâ­nia, ci pe politicienii şi pe diplomaţii ei. De România sunt legat, fiindcă este ţara mea. Eu, dacă am venit aici, în Franţa, am venit pentru ideea de a promova în conştiinţa lumii numele pionierilor români ai avia­ţiei mondiale. Altfel, nu veneam. Şi am reuşit să salvez nume mari, precum Vlaicu şi Vuia.

Revenind la Nicolae Titulescu, să amintim că el, în calitate de preşedinte al Ligii Naţiunilor şi de ctitor al Antantei, a vrut – şi s-a luptat cu pasiune şi cu neobişnuită forţă pentru vrerea sa – o Europă uni­tă, solidară în demersurile ei pentru concordie şi pentru pacea universală.

Este perfect adevărat, dar tot el a vrut, înainte de toate – des­fă­şurând în sprijinul vrerii sale şi pasiune, şi forţă, cum spuneţi Dvs., şi o inteligenţă politică şi diplomatică fără rival – o Românie puternică şi unită, ca partener de seamă al statelor Europei puternice şi unite. „Eu sunt garantul României Mari”, mi-a spus el încă de când eram copil. Chestiunea Basarabiei îi era, în acest sens, cu totul aproape de inimă. Poseda docu­mente irefutabile despre drepturile istorice ale Româ­niei, documente pe care, înfăţişându-le ruşilor, i-a pus pe aceştia într-o situaţie dificilă. Se ştie, astăzi, că, în faţa acestor probe şi a argumentaţiei pro jure a lui Titulescu, Rusia s-a văzut ne­voită să accepte, chiar dacă nu cu toată gura, cele spuse de marele diplomat român, cochetând chiar cu ideea renun­ţă­rii la Basa­rabia. Ce urmează, însă? După ce Carol al II-lea l-a demis, în lipsa lui din ţară, din funcţia de ministru de externe, Titulescu şi-a adunat ce avea, între care docu­mentele de care vă vorbeam, în cinci valize, pe care le-a încredinţat secreta­rului său, Gigi Anastasiu, cu gândul că vor fi de folos Româ­niei. Dar Gigi Anasta­siu a refuzat să le ducă în ţară, drept pentru care Titu­lescu le-a dat ambasadorului Marii Britanii la Lisa­bona. Prin grija acestuia, cele cinci valize au ajuns în mâi­nile doamnei Titulescu. După ce Titulescu a murit la Cannes, în 1941, văduva sa le-a remis lui Gigi Ne­nişor, nepotul direct al ilustrului diplomat, cel mai apro­piat membru al familiei. Ulterior, acesta a declarat că una din valize i-a fost furată la Viena. Şeful servi­ciu­lui secret francez al vremii a afirmat, însă, că Neni­şor dăduse această valiză – cea care cuprindea pre­ţioa­sele documente referitoare la accep­tarea de către Ru­sia a ideii că Basarabia e românească – unor români, care însă, de fapt, erau agenţi mos­co­viţi. Mai târziu, Gigi Anastasiu a afir­mat că valiza ajunsese pe biroul lui Stalin.

Aţi colindat prin lume, domnule Danielopol. Aţi cunoscut oameni de tot felul. Prin ce se deosebesc românii de alţii? Avem noi un specific al nostru? Şi cum e acest specific, ne e de folos în lumea de azi, sau mai mult ne strică?

În primul rând, poporul român este un popor de oameni inteli­genţi, un popor latin; iar latinii au fost inteligenţa antichităţii, suportul ei cerebral. Românii sunt, se ştie, pe deasupra, şi oameni foarte simpatici şi foarte primitori, foarte ospitalieri, foarte ataşaţi de ţă­rile prietene, cum este Franţa. Poporul român a fost şi este francofon, chiar dacă unele guverne au trădat această tradiţie atât de vie în istoria şi în sufletele noas­­­tre. Multe ţări europene au o părere foarte bună despre poporul nostru, nu numai fiindcă este un popor inteligent şi cu bun simţ, care înţelege corect lucrurile, dar şi pentru că este, în mod expres, devotat păcii şi concordiei.

Revin la studiile cărora le-am consacrat mulţi ani din viaţă. România stă la temelia ştiinţei aviaţiei mon­diale. Ne-am înscris şi ne-am afirmat pe cerul lumii prin stele ca Vlaicu şi Vuia, prin Coandă, care lan­sează primul în lume ideea „avio­nului fără elice”, prin transilvăneanul Herman Oberth, autorul proiectului primei rachete, care, cu tot numele său nemţesc, s-a con­siderat român până la moarte – şi român a fost, prin Gogu Constantinescu, părintele sonicităţii mondiale.

România stă, de asemenea, la temelia creării pri­mei companii aeriene multinaţionale din lume, cum nu s-a realizat nicăieri până acum în transportul aerian. Fără îndoială, în construcţia viitoare a unei Europe unite un asemenea proiect se va înjgheba pornindu-se de la premizele create cu 85 de ani în urmă, când s-a înfiinţat, după ideea lui Nicolae Titulescu, şi prin co­la­borare franco-română, „La Compagnie Franco-Rou­maine de Navigation Aérienne”, pe scurt „La Franco-Rou­maine”. Din acest cuplu, din această prietenie sin­ceră, Uniu­nea Europeană va avea mult de câştigat.

Stimate domnule Danielopol, sunt încântat să vă spun că, spre deose­bire de alți români risipiți prin lume, n-aţi aruncat nicio piatră spre grădina ţării noastre…

Ştiu la ce vă gândiţi, la românii care ne fac de râs în străi­nătate. Dar ce înseamnă aceştia în raport cu un popor care a dat omenirii atâtea nume ilustre? Nimic altceva decât pleavă. Pleavă au şi alte popoare, care, fireşte, ca şi noi, se ruşinează de ea. Dar pleava e tre­cătoare, o zboară vântul. Ce contează – şi ce rămâne – e trunchiul teafăr al naţiei, nu frunzele îngăl­benite care se scutură din el şi se amestecă cu ţărâna.

P.S.: Diplomatul Alexandru Danielopol, în anul 2008, la vârstă de 93 de ani, în pofida vârstei  sale înaintate, a  revenit, totuși,  în România,  la Alba Iulia, invitat la cea de-a XII-a ediţie a Congresului Spiritualităţii  Româneşti.  Cu acea ocazie a primit din partea Ministerului Afacerilor Externe  o  Diplomă de Excelenţă şi Premiul  care poartă numele marelui diplomat şi om politic Nicolae Titulescu, nimeni altul decât mentorul său, drept mulţumire pentru ceea ce  a făcut pentru România şi românitate, distincţii care i-au fost înmânate de  reprezentantul MAE, prof. dr. Dumitru Preda. De asemenea, la propunerea și la insistențele  celui care semnează interviul de mai sus și aceste rânduri  cu sprijinul  prietenului francez Jean-Yves Conrad, prin Decretul Nr. 1.093, din 8 septembrie 2006, semnat de Preşedinte României şi contra semnat de primul ministru, lui Alexandru Danielopol, român din Republica Franceză, i s-a conferit  Ordinul na­ţio­nal Serviciul Cre­din­cios în grad de Comandor „în semn de înaltă apre­ciere, pentru contribuţia sa remar­cabilă la dezvoltarea şi afirmarea gândirii juridice româneşti în do­meniile dreptului internaţional aerian şi spaţial”. Înaltul ordin i s-a înmânat la Paris de E.S. ambasadorul Sabin Pop.

Am pomenit în cadrul interviului că acestui mare român i se datorează salvarea a peste 300.000 de basarabeni, bucovineni și herțeni refugiaţi în România, care riscau să fie expulzaţi în URSS şi deportaţi în Siberia. Numai pentru această faptă îndrăzneaţă îl putem numi, pe drept cuvânt, erou din anii 1945-1946. O secvență din  culisele negocierilor cu Uniunea Sovietică, demnă de cartea de istorie.  În timp ce Alexandru Danielopol purta convorbiri atât  la Bucureşti, cât şi la Moscova, cu marile figuri sovietice, între care Vladislav Vinogradov, Andrei I. Vîșinski, Kliment Voroşilov, Viaceslav Molotov, reuşind să determine statul sovietic  să accepte ca românii  și copiii lor refugiați din Basarabia şi Bucovina să nu mai fie „repatriați”,  într-una din întâlnirile bilaterale  diplomatul român, cu  un curaj fără margini și prin inteligența sa sclipitoare i-a pus în dificultate pe fioroșii generali  sovietici.  Una din întâlniri a avut  loc la sediul NKVD din Bucureşti, între tânărul jurist şi diplomat român şi, din partea sovietică, de acea dată, colonelul NKVD Borisov. Când s-a așezat pe scaun, acesta  a scos pistoalele din toc şi le-a pus pe masă. Ca replică,  Danielopol a scos şi el, ostentativ, un stilou şi l-a pus şi pe masă, spunând: „Fiecare cu armele lui!” Luaţi aminte,  stimaţi diplomaţi și politicieni de astăzi, aveţi ca icoană un gest istoric măreţ! (Ioan Barbu)