ABECEDAR

Maieutică şi brainstorming

Invenţia, inovaţia, descoperirea, sunt obiective urmărite în toate domeniile cunoaşterii. Apariţia unei idei novatoare este rezultatul unui proces complex în care intuiţia se reuneşte cu logica şi efortul, iar rodul este dulcele fruct al creaţiei, atribuit, de obicei, unui singur om.. Istoria păstrează nume celebre de inventatori şi deschizători de drumuri, fără să-i uite, însă, pe cei ce le-au stat alături, truditorii anonimi care şi-au oferit braţele şi de multe ori ideile originale.

Există cel puţin două procedee în care este recunoscută contribuţia colectivă la aflarea unui nou adevăr.

Socrate, marele filozof desculţ, peripatetic şi fără opere scrise, a fost părintele metodei de identificare şi învăţare a noului cunoscută sub numele de maieutică, în traducere moşire, inspirată de meseria mamei sale, o renumită moaşe a timpului său. Analogia era evidentă, o moaşe nu poate să nască pentru toate clientele sale, dar le „învaţă” cum să nască, aşa cum un filozof nu filozofează în locul partenerilor, dar îi ajută să ajungă la adevărul cel nou pe care Socrate presupunea că interlocutorul îl cunoaşte fără să-şi dea seama.. 

Maieutica, o variantă a dialecticii, se realiza prin întrebări şi răspunsuri succesive, cu eliminarea ipotezelor contradictorii şi nefondate. Prin metoda socratică elevii luau cunoştinţă şi de faptul că unele noţiuni erau acceptate ca sigure fără să fi fost verificate. Cu ajutorul metodei concepută de el, Socrate îi ironiza pe sofişti care foloseau retorica în locul argumentelor. De notat că ironia lui Socrate nu avea o conotaţie dispreţuitoare.

La întrebarea cui îi este atribuită noutatea a răspuns magistral Platon, care în celebrele Dialoguri, adevărate lecţii de dialectică, s-a folosit de Socrate şi de metoda lui pentru a-şi prezenta filozofia sa.

Aplicarea metodei socratice stă la baza procesului de instruire şi învăţământ actual, cu observaţia că discipolii sunt departe de maestrul lor. Noutăţile teoretice şi tehnice de care dispun dascălii prezentului ar trebui să le uşureze munca dar se pare că ipoteza nu se confirmă. Să fie o problemă de literaţie?

 Brainstormingul, un cuvânt englezesc greu de tradus, cunoscut în Franţa sub numele de Remue meninges – francezii confundă metaforic în vorbirea curentă creierul cu meningele – pe care îl voi traduce în româneşte prin expresia sugestivă, stoarcere a creierului, este o tehnică de stimulare dirijată a creativităţii individuale, de rezolvare a unei probleme prin mobilizarea unui grup de specialişti sub direcţia unui animator. Metoda a fost imaginată de americanul Alex Osborn în anul 1940 pentru promovarea unor idei publicitare. Osborn, împreună cu Sidney Parnes au elaborat şi un program de rezolvare a unor probleme ştiinţifice prin metoda Brainstorming, cunoscut sub numele de Creative Problem Solving, (Rezolvarea creativă a problemei). Brainstormingul presupune o creativitate combinată, colectivă, cu sinteze şi integrare a unor idei diferite. Hubert Jaoui, specialist în management creativ, crede că procedeul Brainstorming foloseşte o logică asociativă, fertilă, opusă logicii deductive, sterilizantă, care nu favorizează invenţia. Pentru filozofi asociaţia de idei este unul dintre mecanismele invenţiei. S-a afirmat chiar că ideile novatoare preexistă în subconştientul oamenilor şi că eliberarea lor este favorizată de întâlnirea unor specialişti preocupaţi de aceeaşi problemă.

 Procedeul nu este unanim apreciat, dar a fost utilizat cu succes în diferite domenii de activitate cum sunt siderurgia cu diferitele sale aliaje sau industria produselor sintetice, unde nylonul şi alte derivate au fost obţinute din materii folosite în activităţi variate: gaze, petrol, paie de grâu şi ovăz etc.

 Constituirea unor colective de cercetare a fost preluată ca metodologie de lucru în toate activităţile ştiinţifice moderne şi a fost adaptată la specificul lor, dar nu s-a renunţat la funcţia de manager, animator, persoana care asigură coordonarea şi coerenţa cercetării. Rolul acestui personaj rămâne esenţial, confirmând teoria după care masele, foarte importante, au totdeauna nevoie de un conducător. Cu puţin curaj, s-ar putea spune că se adevereşte opţiunea monoteiştilor pentru un singur zeu, Creator şi Atoateştiutor şi a monarhiştilor pentru un reprezentant al Creatorului.