Viticultura românească la răscruce (III): „A ruginit ştiinţa” din vii…

Cu trei ani în urmă,  de Cercetare – Dezvoltare Vini-viticolă Drăgăşani a avut loc o reuniune ştiinţifică în cadrul căreia au fost abordate cu deosebire problemele de stringentă actualitate ale viticulturii româneşti. A fost primul moment când specialiştii şi-au exprimat nemulţumirea legată în special de amendarea Legii nr.45/2009 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu – Siseşti” în sensul implicării acesteia la realizarea parteneriatelor public-private pentru producerea de material săditor şi soiuri specifice. Atât de , cât şi din alte centre de cercetare au dispărut preocupările, dar şi posibilităţile de menţinere şi dezvoltare a şcolilor de viţă capabile să furnizeze podgorenilor întregul necesar de butaşi pentru înfiinţarea de noi plantaţii performante. De aici explicaţia la ceea ce am susţinut în episoadele anterioare privind stagnarea programului de modernizare a viticulturii.

Până în 1989,  funcţiona cea mai experimentată staţiune de cercetare pentru viţa de vie din România, dar şi cea mai veche. În 1897, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a dispus înfiinţarea unei pepiniere , hotărârea fiind motivată prin necesitatea producerii viţelor altoite. După 39 de ani, adică în 1936, acelaşi minister a emis un ordin prin care a luat fiinţă Staţiunea Experimentală, ea fiind desemnată să asigure asistenţa în domeniul practicii agricole. De-a lungul timpului, nu numai că au fost create celebre soiuri de vin, dar Staţiunea vini-viticolă Drăgăşani a devenit şi deţinătoarea colecţiei naţionale de soiuri vinifere – 450 la număr, precum şi a colecţiei naţionale de port-altoi (120). Tot aici se mai află sub protecţie 9 soiuri de vin omologate, 5 clone vinifere şi port-altoi, omologate şi ele, dar şi cea mai mare bibliotecă de specialitate care deţine peste 10.000 de cărţi din literatura viticolă şi oenologică apărute în ultimii 200 de ani. Perioada de după revoluţia din decembrie  însemnat un dezastru pentru cercetarea în domeniu. Din cauza managementului defectuos şi a valurilor de interese, Staţiunea de Cercetare Vini-viticolă Drăgăşani a fost supusă unei largi serii de presiuni şi, mai ales de licitaţii, fiind vândută bucată cu bucată. S-au scos la licitaţii peste 220.000 litri de vin din toate soiurile, unele de faimă internaţională, la preţuri ridicole. De exemplu, 500 litri vin din recolta anului 2001 s-au vândut cu 1,9 lei/l, iar celelalte soiuri au fost scoase la mezat cu un preţ mediu de … 0,9 lei/litru. Apoi, în perioada 2005 – 2011, bunurile staţiunii au făcut şi ele obiectul sechestrului asigurator instituit de diverşi creditori. Numai în luna septembrie 2009, bunăoară, au fost licitate la preţuri simbolice toate utilajele şi echipamentele principale din dotare: tractoare, discuri, maşini de altoit, pompe de stropit, instalaţii de pregătire şi întreţinere a plantaţiilor etc. Punctul culminant a fost atins la următoarea licitaţie când lichidatorii au scos la vânzare, cu doar 70.000 lei, staţia de îmbuteliere a vinurilor pe care Staţiunea din Drăgăşani o achiziţionase cu doi ani în urmă la un preţ de 3 ori mai mare. Toată această lungă odisee a adus nucleul de cercetare din Drăgăşani la sapă de lemn. Sunt fapte care confirmă că au existat şi încă mai există interese în zonă pentru ca una dintre cele mai vechi staţiuni de cercetare viticolă din ţară, dacă nu cea mai longevivă, să dispară cu totul, iar patrimoniul ei să se piardă în plantaţiile şi cramele unor viticultori locali sau de aiurea. Ne aflăm, deci, în faţa unui fenomen care trebuie stopat, iar nucleul ştiinţific ce a mai rezistat şi noua conducere a Staţiunii de  merită şi trebuie să fie apărate, protejate şi sprijinite în efortul lor de a revigora cercetarea în domeniu. Am insistat asupra acestor stări de lucruri pentru a face să se înţeleagă de ce mă voi implica direct şi personal în acţiunile care vor avea ca scop revigorarea cercetării şi a Staţiunii Vini-viticole Drăgăşani. Mă refer la acele acţiuni care vor urmări, printre altele, precizarea cadrului juridic al acestei instituţii, stabilirea patrimoniului actual, definirea clară a ariei de activitate şi, nu în ultimul rând, implicarea Ministerului Agriculturii, dar şi a Academiei de Ştiinţe Agricole la identificarea şi punerea în valoare a unor surse certe de finanţare.