Viaţa bate filmul: din Baldovineşti la… New York

Destinul profesoarei craiovene Mihaela Albu, de la statutul de proaspăt absolvent repartizat într-un sat, Baldovineşti-Olt, fără curent electric, fără instalaţii sanitare şi fără căldură în şcoală, fără posibilitatea de a găsi mâncare la magazinul sătesc, până la a preda într-una dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii, la New York, este un salt… de poveste.

După lansarea, la New York, a două volume, Mihaela Albu a urcat în avion şi, în Bănie, s-a implicat în desfăşurarea unor seri de poezie în perioada Zilelor Craiovei 2012, apoi a răspuns întrebărilor noastre.

I.J.: De la statutul de profesor în comuna Baldovineşti-Olt (1970-1973), aţi ajuns, peste ani, visiting professor la Columbia University New York (1999-2002). Cum s-a petrecut acest salt de poveste? Viaţa bate filmul?!

M.A.: Oricare om, privind în urmă, după un mănunchi de ani, poate face un bilanţ şi îşi poate evalua traiectoria vieţii. Destinul şi-l face (şi) omul, cum se spune, iar acel „şi“ cred că poate cuprinde în sine o conotaţie mult mai profundă decât pare la prima vedere. Mă între­baţi despre „saltul de poveste”, de la statutul de proaspăt absolvent repartizat – obligatoriu, cum era în anii ’70 – într-un sat fără lumină electrică, fără instalaţii sanitare şi fără căldură în şcoală, fără posibilitatea de a găsi mâncare la magazinul sătesc, aprovizionat numai cu oţet şi creveţi, până la a preda într-una dintre cele mai prestigioase universităţi ale lumii. De la această întrebare pornesc în speculaţiile asupra termenului de „destin“, de soartă şi noroc cu care fiecare ne naştem, dar pe care fiecare suntem datori să-l orientăm după cum credem că e mai bine. Ce vreau să spun? Acest „destin“ sau… gramul de noroc pe care îl avem de la ursitori nu vine din cer, ci… din muncă şi tenacitate. Îmi spuneţi, cu o expresie con­sacrată, că… „viaţa bate filmul!“, dar pre­su­pusa viaţă de poveste a însemnat mai ales MUNCĂ. Aş vrea să vă povestesc ceva: în anul 1974, dând concurs de intrare pe un post de asistent la Universitatea din Craiova, trebuia să am statutul de membru de partid. Aşa că… am făcut cerere de intrare, am fost acceptată şi a avut loc apoi şedinţa de confirmare – într-o sea­ră târziu, probabil că în decembrie – la Comi­te­tul orăşenesc din Balş. După ce membrii comi­te­tului de partid, cred că numai bărbaţi, fiecare pătruns de importanţa şi valoarea sa, mi-au anunţat primirea în rândurile PCR, cu felicită­rile de rigoare, eu, fără a clipi şi fără să mă fi gândit în prealabil, le-am spus: „Veţi mai auzi de mine!“. Aveam 27 de ani! Tot ce am între­prins de atunci încoace nu a fost nici pe departe dorinţa de a le arăta  unora şi altora că pot mai mult, ci dorinţa care îmi venea din interior de a munci, de a face oră de oră, zi de zi, tot ce e posibil pentru ca ora, ziua, anul să nu treacă fără a le conştientiza faptic.

I.J.: Aveţi multe cărţi publicate la edituri din Craiova, Iaşi, Bucureşti şi New York, câteva premii şi distincţii. Vă adresez o întrebare oare­cum copilărească: la care ţineţi mai mult şi de ce?

M.A.: Legat de ceea ce spuneam ca răs­puns la întrebarea anterioară, munca intelec­tua­lă în viaţa mea s-a direcţionat – constant şi tenace – în principal pe două planuri: activi­tatea didactică (pe care am făcut-o cu pasiune, cu dragoste, cu bucurie) şi cea literară – cititul şi scrisul venind din educaţie (tatăl profesor de limba română, mare iubitor de literatură), dar şi din interior, din nevoia de a cunoaşte şi a îm­păr­tăşi. Am scris cărţi de critică şi istorie lite­rară, cărţi de promovare – astăzi – a persona­lităţilor şi operei celor siliţi de istorie să trăiască în exil, cărţi de poezie şi proză, dar şi o parte dintr-un jurnal american, intitulat „Et in Ame­rica. Oameni, locuri, întâmplări“. La care carte ţin cel mai mult? Fiecare mă reprezintă într-un fel sau altul. N-aş pune nici una pe primul plan din punct de vedere sentimental. Poate doar una… pe care visez să o scriu – o suită de cro­nici la cărţile celor care au suferit inimaginabil în închisorile comuniste şi pe care să o dedic memoriei bunicului meu, avocatul Mihai Paveliu, fost senator şi fost deţinut politic.

Nimeni nu e profet în satul lui

I.J.: În luna octombrie 2012,  aţi lansat la New York alte două volume – „Presa literară din exil: al doilea val“ şi „Je ne regrette rien“. Ce cuprind ele? Pe când o lansare şi la Craiova, oraşul dumneavoastră de baştină?

M.A.: Da, nu cu mult timp în urmă, la Ce­na­clul „Mihai Eminescu“ din New York, cenaclu iniţiat şi condus de preotul, poetul şi profesorul dr. Theodor Damian, am lansat cele două cărţi de care aminteaţi, recent apărute. Prima este continuarea la un volum care reflectă preocuparea mea constantă pentru activitatea culturală a exilului românesc. Şi primul, şi al doilea volum au apărut la editura Timpul din Iaşi, cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică. Fără falsă modestie, sunt cărţi de referinţă pentru că readuc în circuitul românesc o activitate cu totul de excepţie (şi, din păcate, încă foarte puţin cunoscută) a conaţionalilor noştri de pe alte meleaguri. A doua carte de care amintiţi este un volum bilingv de proză scurtă, patru povestiri, scrise în… 2002 la New York şi publicate în 2012 la editura Eikon din Cluj. La cenaclul newyorkez am primit analize competente şi aprecieri de la Th. Damian, de la profesorul de politologie Doru Tsaganea, de la Metropolitan College, precum şi de la prozatorul Mircea Săndulescu. Mă întrebaţi despre o lansare la Craiova… probabil că va veni cândva… o dată cu o altă lansare, aceea a revistei Carmina Balcanică, o revistă pe care am iniţiat-o, împreună cu un coleg din Bucureşti, poetul Dan Anghelescu, în 2008. Dar dumneavoastră ştiţi cum se întâm­plă – nimeni nu e profet în satul lui! Oricum, o lansare importantă o voi avea la București,  Târgul Gaudeamus, ediția din acest an, dar şi în alte oraşe. Revista, în schimb, a fost primită cu mult interes cu ocazia unor prezentări  în Albania (Universitatea din Vlora), în Serbia (Universitatea din Novi Sad, Uniunea Scriito­ri­lor din Belgrad şi Nis), în Turcia (o universitate din Ankara), în Cipru (Universitatea din Nico­sia), dar şi la Bucureşti, în prezenţa, succesiv, a ambasadorilor Albaniei şi Macedoniei.

I.J.: Înţeleg că după revoluţie v-aţi implicat, printre altele, şi în promovarea culturii şi a literaturii din diaspora românească. Sunteţi mulţumită de rezultate? Aţi fost apreciată pentru eforturile pe care le-aţi depus?

M.A.: Niciodată nu poţi fi pe deplin mulţu­mit de ceea ce faci. Pe de altă parte … dacă doreşti să te implici într-o activitate anume, nu aştepţi neapărat aprecierile celorlalţi. Dacă am avut cărţi selectate de Ministerul Culturii sau de ANCS pentru a fi tipărite, dacă am primit diplome şi premii tocmai pentru promovarea culturii diasporei românești, se poate spune că mi-a fost într-un fel apreciată activitatea. Cea mai mare apreciere ar fi însă ca această literatură, întreaga activitate culturală a marilor noastre personalităţi din exil – Vintilă Horia, Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, Ale­xan­dru Ciorănescu, Virgil Ierunca, Ştefan Ba­ciu şi mulţi alţii – să fie cunoscută în rândul cititorilor (mai ales tineri) de astăzi. Şi aceasta o fac prin cărţile pe care le public, dar inten­ţionez să o fac şi prin diverse acţiuni culturale sub egida Asociaţiei Culturale „Carmina Balcanică“, pe care am înfiinţat-o împreună cu alţi trei colegi (Camelia Zăbavă, Craiova, Dan Anghelescu, Bucureşti, şi Marius Chelaru, Iaşi), anul acesta. Concret: intenţionăm organizarea unor „Seri de poezie“, a unor serii de conferinţe ţinute în rândul tinerilor din liceele Craiovei şi din alte oraşe ale ţării.

Mă doare prostia agresivă şi promovarea acesteia

I.J.: Apropo de diaspora românească: şi în afară sunt certurile şi invidiile de la noi de acasă?

M.A.: Nu aș coborî discuția noastră la nivelul disputelor individuale dintre oameni. Oamenii au fiecare temperamentul și educația proprii. Scriitorii pot avea invidii… constructive. La New York, în jurul cenaclului s-au adunat, în timp, români care iubesc literatura și doresc să audă poezie şi, în general, cuvinte alese exprimate în limba maternă. Dacă pot sta câte opt ore neîntrerupt la un simpozion dedicat lui Eminescu, aceasta spune că, dincolo de certuri şi invidii, românul din diaspora este curat sufleteşte.

I.J.: După aceşti ani petrecuţi în New York, cum „vedeţi“ Craiova, acum? Mai emancipată, mai frumoasă, mai curată…? Sorescu a văzut-o, din car, cea mai frumoasă… Dumneavoas­tră, din avionul Craiova – New York, cum o vedeţi?

M.A.: Avionul mă aduce la Bucureşti. Întâl­nirea/reîntâlnirea de fiecare dată cu oamenii şi cu locurile de acasă mă bucură şi mă întristează. Nu m-aş fi întors dacă nu iubeam Craiova, nu aş sancţiona pe cel care se poartă necivilizat dacă nu aş iubi oamenii. Mă doare însă prostia agresivă şi, mai ales, promovarea acesteia pe atât de multe planuri. Cel mai mult mă doare că ea a pătruns în rândurile celor care ar trebui să fie modelele şi îndrumătorii tinerei generaţii. Craiova de azi nu mai e Cra­iova văzută din… car. Oamenii înşişi nu mai sunt cei din copilăria poetului, iar noi… nu suntem nici unul Marin Sorescu. Până să dea zona noastră un altul pe măsură… va mai trece vreme. Să sperăm că, la orizont se va vedea lumină şi nu un tot mai compact întuneric…